sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Foarte puțin soare

Trăiesc în două extreme. Un experiment lipsit de întâmplare din care nu trag nicio concluzie. Oameni diferiți, climă diferită. Și invers. Impune sentimente amestecate din care este greu să decizi care este și care nu este... Aici, foarte puțină vară, sau chiar deloc. Vară, în sensul pe care îl știam, pentru că nici la noi verile au fost cândva. Ploile de vară au dispărut aproape complet dar nici aici nu prea există ploie de vară. Arareori tună și fulgeră, dar plouă enorm. La noi, arareori nori negri, și chiar și atunci când furtuna se dezlănțuie, nu mai plouă aproape deloc. Schimbarea o cunosc foarte bine, am monitorizat an de an clima de acasă. Aproape de când eram mic. Medard se confirma aproape întotdeauna. natura avea un program strict, nemțesc. Dupăamiezile, apăreau ciupercile uriașe către vest, apoi seara, ploua neîngrădit cu fulgere și tunete. Apoi senin. Noaptea, mai venea câte o repriză.

Dar era și mult soare. Dar parcă nu atât de nemilos ca acum.

Irlandezii îmi spun că și aici, odată, verile erau veri. Multe zile cu soare deși nu foarte cald. Foarte cald înseamnă aici un mai normal la noi. Sunt innebuniți după soare. Ies ca furnicile într-o zi însorită și se bucură precum copii. Pentru ei, soarele are un preț mare. Acum îi înțeleg de ce cu toții migrează în perioada concediilor în "țările calde". Se întorc precum racii. Arareori vezi pe cineva bronzat natural. Pielea îi dă de gol și pe plajele de prin Portugalia, Spania, Maroc, sau mai știu eu unde mai migrează ei temporar.

Damien este fermier. Un fermier mijlociu. Este mereu cu gura până la urechi, este plin de fericire. Când începem să vorbim despre animale, îi strălucesc ochii. El încă nu este "businessmen" precum alți farmeri. Tot neamul lui au fost ferimeri, Rudele din America sunt și ei fermieri. Este o mândrie în el cum nu am mai văzut demult la un țăran de la noi. Ieri, după tratament mi-a spus că are un week-end mai lung, merge cu soția undeva în sud. Nu are concediu, desigur. Ca orice țăran, nu știe ce e aia concediu. Este entuziasmat că eu mă pricep câd de cât la animale de casă. Îi povestesc amintirile mele de băiat de oraș crescut la țară. Îi povestesc cum stăteam seara cu cana de pleu în gura grajdului așteptând ca bunicul să mulgă vaca pentru a bea o cană de lapte proaspăt. Cum, primul lucru care îl făceam, odată ajuns la bunici, era să controlez grajdul, să văd dacă e vițel, oile, porcii, câinii, pisicile. Cum dormeam toată vara în modul grajdului, în fân, cu mirosul tipic de grajd în nări. Cum noaptea auzeam vacile rumegând, fornăind. El crede că și adevărata meserie de fermier este pe ducă, așa cum pe ducă sunt atâtea meserii tradiționale. Unele au dispărut complet în câteva zeci de ani. Ca și la noi. Mă ducem cu vărul Marton la potcovit caii. Priveam fascinat cum fierarul forja potcoave, dar și cercuri de butoaie, caiele, sape, hârlețe. Era o lume a economiei. Majoritatea obiectelor se reciclau. Nu se arunca mai nimic. Așa și aici. Acum nu. Consumismul a distrus totul. Aici, încălțămintea națională sunt cizmele de gumă. Înainte, ele țineau și peste zece ani. Acum, dacă țin un an, e bine. E doar un exemplu ce doar pare banal.

M-a invitat să-i vizitez ferma. Cu siguranță am să mă duc. Apoi, să bem un Guinness în Carlingford. Acolo este cel mai vechi pub din Irlanda. Și cel mai bun Guinness. Cu stridii, este excelent. Nu există nimic mai plăcut decât asta. Să bei un Guinness bun alături de niște fermieri sănătoși, glumeți peste poate, într-un pub adevărat. Este unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care viața mi le-a oferit, a alege Irlanda ca experiență de viață... Adevărata Irlandă, sau ce a mai rămas din ea.

Încerc să nu idealizez, dar, am petrecut deja suficient timp aici pentru a putea trage niște concluzii. Iată de ce nu-mi lipsește România. Nu cred că altundeva, oriunde, m-aș fi adaptat atât de bine. Și tocmai de aceea, am ajuns să nu mai socotesc timpul