Două ierni într-una singură

Între cele două reproduceri este o distanță de fix 303 ani. Eele au doar câteva amănunte în comun. În primul rând amândouă sunt geniale. În prima, Breugel se joacă de-a iarna înghețând totul împrejur. Nimeni de la el și până la Monet nu a reprezentgat atmosfera de iarnă cu atâta acuitate. Privindu-l, simți că lacrimile ți se transformă în țurțuri. Frigul este verde, adică un fel de verde astuțios și nici zăpada nu are cum să fie albă pentru că nu are voie să fie. Zăpada albă e doar în povești.  Am petrecut o zi în fața originalului. Sala Breugel de la Kunsthistorische Museum din Viena este foarte probabil cel mai valoros punct de pe planetă. A doua iarnă pe care Monet a propus-o la 303 ani diferență este foarte probabil a doua ca valoare deși... În amândouă tablourile avem două coțofene (tabloul lui Monet chiar așa se și intitulează, "Coțofana"). Coțofana lui Breugel pare să fi înghețat în zbor. E ca și cum ar fi încercat să fugă afară din cadru de atâta frig și frigul a fost mai puternic. Coțofana lui Monet este mult mai fericită. Pentru că iarna lui Monet are un soare de primăvară. Aș spune că este un soare de sfârșit de februarie, început de martie, cu o zăpadă proaspătă, și soarele totuși încălzește. Este un soare de dupăamiază iar coțofana se încăzește cocoțată pe poartă.

Sunt două imagini pe care le privesc adesea și fac parte din ceea ce iau mereu cu mine în memorie oriunde m-aș duce și, uneori, petrec ore privindu-le. Amândouă iernile nu-mi oferă într-atât senzații profund estetice ci ele declanșează în mine același fel de reacție ca și prăjitura Madeleine a lui Proust. Mă aruncă în copilărie, eu sunt acolo, mereu în amândouă, în deplinătatea lor nu neapărat feerică. Și aici nu vorbesc de amintiri ci de senzația pregnantă de iarnă trăită deplin. De iarnă câteodată întunecată, rece, imobilă, alteori de iarnă "pe ducă", cu țurțuri topindu-se și zăpada curgând de pe acoperiș. 

Zusje (Little Sister)

Sigur că nu o să povestesc filmul de fir a păr, nici nu prea sunt multe de povestit. Sunt câteva chestii conexe care pot să te pună oarecum pe gânduri. Am descoperit cât de greu este să dai de filme cu adevărat bune în toată această avalanşă de informaţii unde notaţiile critice sunt lăsate pe planul trei-patru şi asta pentru că într-o lume unde şi arta a devenit de un mercantilism dezarmant, mai important este votul spectatorului bizon...

În ultimul timp m-am "lăfăit" cu lumea lui Eric Rohmer şi am reuşit să vizionez aproape toate filmele lui. OK, nu am acum chef să scriu despre asta, tot aşa cum nu am chef să scriu despre "La Maman et la Putain" unul dintre cele două creaţii geniale ale lui Jean Eustache. Peste "Zusje" am dat tot aşa, scotocind în locuri unde publicul (jos aroganţaaa!) nu mai prea are acces. Şi nici măcar curiozitatea de a căuta. E drept, cu câteva nesemnificative excepţii, cinematografia olandeză nu a dat pe nimeni pe spate. Olandezii sunt prea harnici ca să smulgă pământul din apa mării decât să se joace de-a filmul. 

Ei bine, filmul ăsta este total deosebit. Unii l-ar numi experimental dar nu este nici pe departe din categoria "obsedatului" Harmony Corine. Nu poate fi comparat cu "Gummo" şi nici cu "La Maman..." deşi, aici, apar câteva chestii care le apropie....

Păi, în primul rând mi-a plăcut cum se pronunţă numele Martijn. Martaiin. Super, sună grozav, este ca şi cum te-ai trezi într-o crâşmă ţărănească dintr-o pictură de van Ostade. Dar actriţa, actriţa Kim van Kooten este bestială! Wow! Wooow! Este după umila mea părere de amator cel mai bun rol feminin ce mi-a fost dat să-l văd. Şi nu doar pentru faptul că această olandeză cvasi-necunoscută arată exact ca o olandeză cvasi-necunoscută, nu foarte frumoasă dar apetisantă până la nebunie, suficient de nebună pentru a trata cu seriozitate posibilul incest din film. Aş fi scris toate astea imediat după ce am văzut filmul dar mi-am zis, hai, poate că a fost doar o chestie de moment. Mmmm, nu a fost. Filmul este nebun nu numai că sparge tabu-uri (deja tabuu-rile sexuale au fost sparte în "The Brown Bunny" şi s-au aşezat definitiv pe palierele normale cu nimfomana lui von Trier). Ei bine, nimic din toate astea. Totul în acest film este desacralizat pentru a putea înţelege că un film extraordinar poate fi făcut în întregime cu un BetaCam, cu o mână a actori absolut necunoscuţi, că subiectul nu a trebuit să treacă prin filtrul cretinilor de la Hollywood. Nu ştiu dacă von Trier a văzut acest film, probabil că nu, dacă l-ar fi văzut, s-ar fi făcut sculer-matriţer....

Sora lui Adrian Nastase: M-am saturat sa vad romani care traiesc ca niste rame*

Corect! Uite de-aia am plecat io din țară, adică mai bine zis mi-am luat lumea-n cap, ca să nu mă vadă putoarea asta în postura de râmă. Sigur, pentru ea, banditul de frate-su care înfundă pentru a doua oară pușcăria, este un patriot. Un mare patriot care, ups, fiind muult prea patriot, și-a făcut o grămadă de dușmani. N-a mai încăput lumea de patriotul de Bombonel. Așa este, o sumedenie ca mine și-au luat lumea-n cap! Din cauza patriotului Năstase (și a clasei politice pe care cu onoare o reprezintă, o gașcă de bandiți care au încălecat România!), peste trei milioane de români ca și mine și-au luat lumea-n cap. Mulți pentru că nu au avut ce pune în farfuriile copiilor, alții pentru că nu au vrut să stea cu mâna întinsă la mila statului-vampir, alții că nu au catadicsit să mănânce căcat în frumoasa lume creată de Năstase și gașca.

Ștoarfa asta s-a săturat să vadă români care trăiesc ca niște râme! Păi de ce .... mamii voastre nu v-ați luat voi lumea-n cap și să vă cărați din România, nu era mai simplu?! Aha, acum încep să nu vă mai placă românii care trăiesc ca niște râme. Oricum, patriotul Bombo are acum ocazia să se delecteze cu râmele pe la Rahova. Să fie iubit!


*http://www.ziare.com/adrian-nastase/eliberat/sora-lui-adrian-nastase-m-am-saturat-sa-vad-romani-care-traiesc-ca-niste-rame-1225108

se duce anul! ducă-se...

și bine că se duce! nu țin minte să mă fi bucurat vreodată de trecerea unui an ca acum! sigur, timpul tot de la noi trece, sigur, mai îmbătrânim cu un an, sigur... și sigur, nu știi cum va fi următorul! nu contează, a fost un an urât, un an trist, un an oribil. da, este o iluzie, tot așa cum și această graniță între ani este doar o iluzie, o convenție lipsită de orice suport logic. ne numărăm anii cu parcimonie deși, sunt doar ani, file în dosarul memoriei personale. și totuși, obișnuim să privim peste umăr, înapoi, deși este inutil. dar asta este nota de plată a memoriei! și dacă tot este să rememorăm, sau și mai trist, să comemorăm, nu voi privi niciodată cu lumină spre 2013. niciodată.

Borrowed memories

The idea is simple. It invented a system whereby your mind can access someone else's memory *. As always in Murphy's laws, something must go wrong. That is fiction, of course, if not the journey through someone else's memory would become very boring. In fact, what else distinguishes somebody else memory of your memory?! Sure, there are many, but to some philosophical level, unimportant details. What do we do if this is real ( and certainly will be ), and it certainly is that somewhere in an alternate infinitely own existence. And if it is just a huge hologram, one so great (sure, at this point we can not talk about size!), just roll down the other side where you really cannot change anything. Holograms respects certain principles, one of them very strange, is that if broke, its holder shards will faithfully reproduce the hologram parent with whole contain. Extrapolating, our memory is only a faithful reproduction of the memory of the universe and just our own limit, or lack of bravery allows us to became the whole part of our full memory....


* Extraction

plecare

plec pentru că toți plecăm puțin câte puțin. plec pentru a mă întâlni doar cu trecutul. încet, discret chiar, unii pleacă înaintea noastră pentru a descoperi drumul spre nicăieri. apoi, ne pleacă încet din memorie. îi urmăm fără măcar a sesiza că drumul fiecăruia duce înspre neant. cu fiecare clipă mai moare ceva dintre noi. cu fiecare clipă ne pregătim să părăsim această lume

eco-anarhiști, doar ca idee

The East  nu este un film prost. Ba dimpotrivă, din punct de vedere cinematografic este chiar foarte bun. Astfel de filme sunt sarea și piperul festivalului Sundance. Ambiguitatea filmului pleacă tocmai din necesitatea, adeseori prea vădită, a păstrării echilibrului. Numai că tema propusă este amarnic de dezechilibrată. Pe scurt, o agentă a unei mari companii de siguranță care oferă sericii de informații și contrainformații despre posibil anarho-teroriști (sau teroranarhiști) coroprațiilor de tot felul, este infiltrată într-un grup eco-anarhist intitulat "the East". Ok, se lasă cu iubiri, pupături, eco-anarhiștilor li se creionează deja consacrata imagine de hipioți nespălați, refuzați de către societate, ultra-deștepți și desigur total săriți de pe fix. Și total lipsiți de scrupule. Apelează la metode total ne-ortodoxe (crimă, intoxicări, răpiri) chiar dacă este vorba de membri ai familiilor (scena în care fata ecoanarhistă își întâlnește tatăl superbogat, șeful unei supertoxice companii miniere este de toată jena).

Ei bine, filmul se vrea să fie cam de toate dar nu reușește decât să adâncească confuzia în pulime. Este morală o luptă bazată pe principiul dinte pentru dinte?! Cât de etic este să otrăvești cu propriile medicamente întreg staff-ul unei companii care vinde aceleași medicamente otrăvite în toate colțurile lumii făcând profituri uriașe?! Filmul încearcă să o scalde puțin. Adică, încearcă să spele imoralitatea corporațiilor prin excesiv de creionatul extremism al unei mâni de tineri care ne place sau nu, urăsc corporațiile care defrișează sute de mii de hectare de păduri, care otrăvesc populațiile prin dejecțiile miniere, sau produc medicamente cu efecte secundare monstruoase pentru un singur scop. Banul. Ar fi fost bine ca filmul să fi fost făcut ca un soi de mockumentary. Ar fi fost mai bine ca filmul să fi lăsat orice filozofie la o parte și să pună de un thriller cinstit. Sau de un love story bio. Instead, a ieșit o struțo-cămilă din care nu se poate trage în final decât o concluzie trasă de păr. Eco-anarhiștii ajung într-un final să inflitreze chiar și cele mai bine păzite companii de securitate (sigur, filmul s-a inspirat destul de mult și din cazul WikiLeaks și mai proaspătul caz Snowden). În era supernetului și a micro stick-urilor, orice poate fi furat și dat publicității. O fi bine?!

Desigur, primul meu gând absolut personal s-a dus la cazul de sub nasul nostru. Roșia Montană. Sau altul, Chevron. Filmul poate fi o ipoteză. El se dorește o pură ficțiune, dar, după cum am descoperit recent, viața bate filmul. Și, pentru corporațiile care se ocupă cu lucruri murdare se vor găsi mereu companii plătite gras care să le "albească" prin presă, să facă lobby, și, mai ales, să se ocupe de cei care fluieră-n amvon. Să-i ia la ochi, să-i pună sub urmărire și, de ce nu, să colaboreze fructuos și cu serviciile secrete. Nu e de mirare că eco-anarhismul a răsărit pe buzele pupătorilor de cururi transnaționale gen Ponta, Șova, Barbu și alții. Nu e de mirare că presa preacurvistică folosește aceleași tipare, aceleași terminologii demonizând grupuri care pur și simplu nu au chef să fie părtașe la sinuciderea tot mai accelerată a umanității. În final, concluzia este că asistăm la o luptă între un Goliat insane și un David tot mai proscris. Lumea, sucks. Este mult prea confortabilă în abulia ei spălată pe creier pentru a-și bate capul cu un viitor tot mai incert.

Una peste alta, este un film care merită văzut. Sigur, este departe de a se ridica la nivelul lui "Erin Brockovich", un fil pe aceeași temă, dar cinstit, direct, fără foarte multă filozofie chiar dacă nu poate fi considerat unul militant.