Două ierni într-una singură

Între cele două reproduceri este o distanță de fix 303 ani. Eele au doar câteva amănunte în comun. În primul rând amândouă sunt geniale. În prima, Breugel se joacă de-a iarna înghețând totul împrejur. Nimeni de la el și până la Monet nu a reprezentgat atmosfera de iarnă cu atâta acuitate. Privindu-l, simți că lacrimile ți se transformă în țurțuri. Frigul este verde, adică un fel de verde astuțios și nici zăpada nu are cum să fie albă pentru că nu are voie să fie. Zăpada albă e doar în povești.  Am petrecut o zi în fața originalului. Sala Breugel de la Kunsthistorische Museum din Viena este foarte probabil cel mai valoros punct de pe planetă. A doua iarnă pe care Monet a propus-o la 303 ani diferență este foarte probabil a doua ca valoare deși... În amândouă tablourile avem două coțofene (tabloul lui Monet chiar așa se și intitulează, "Coțofana"). Coțofana lui Breugel pare să fi înghețat în zbor. E ca și cum ar fi încercat să fugă afară din cadru de atâta frig și frigul a fost mai puternic. Coțofana lui Monet este mult mai fericită. Pentru că iarna lui Monet are un soare de primăvară. Aș spune că este un soare de sfârșit de februarie, început de martie, cu o zăpadă proaspătă, și soarele totuși încălzește. Este un soare de dupăamiază iar coțofana se încăzește cocoțată pe poartă.

Sunt două imagini pe care le privesc adesea și fac parte din ceea ce iau mereu cu mine în memorie oriunde m-aș duce și, uneori, petrec ore privindu-le. Amândouă iernile nu-mi oferă într-atât senzații profund estetice ci ele declanșează în mine același fel de reacție ca și prăjitura Madeleine a lui Proust. Mă aruncă în copilărie, eu sunt acolo, mereu în amândouă, în deplinătatea lor nu neapărat feerică. Și aici nu vorbesc de amintiri ci de senzația pregnantă de iarnă trăită deplin. De iarnă câteodată întunecată, rece, imobilă, alteori de iarnă "pe ducă", cu țurțuri topindu-se și zăpada curgând de pe acoperiș. 

Zusje (Little Sister)

Sigur că nu o să povestesc filmul de fir a păr, nici nu prea sunt multe de povestit. Sunt câteva chestii conexe care pot să te pună oarecum pe gânduri. Am descoperit cât de greu este să dai de filme cu adevărat bune în toată această avalanşă de informaţii unde notaţiile critice sunt lăsate pe planul trei-patru şi asta pentru că într-o lume unde şi arta a devenit de un mercantilism dezarmant, mai important este votul spectatorului bizon...

În ultimul timp m-am "lăfăit" cu lumea lui Eric Rohmer şi am reuşit să vizionez aproape toate filmele lui. OK, nu am acum chef să scriu despre asta, tot aşa cum nu am chef să scriu despre "La Maman et la Putain" unul dintre cele două creaţii geniale ale lui Jean Eustache. Peste "Zusje" am dat tot aşa, scotocind în locuri unde publicul (jos aroganţaaa!) nu mai prea are acces. Şi nici măcar curiozitatea de a căuta. E drept, cu câteva nesemnificative excepţii, cinematografia olandeză nu a dat pe nimeni pe spate. Olandezii sunt prea harnici ca să smulgă pământul din apa mării decât să se joace de-a filmul. 

Ei bine, filmul ăsta este total deosebit. Unii l-ar numi experimental dar nu este nici pe departe din categoria "obsedatului" Harmony Corine. Nu poate fi comparat cu "Gummo" şi nici cu "La Maman..." deşi, aici, apar câteva chestii care le apropie....

Păi, în primul rând mi-a plăcut cum se pronunţă numele Martijn. Martaiin. Super, sună grozav, este ca şi cum te-ai trezi într-o crâşmă ţărănească dintr-o pictură de van Ostade. Dar actriţa, actriţa Kim van Kooten este bestială! Wow! Wooow! Este după umila mea părere de amator cel mai bun rol feminin ce mi-a fost dat să-l văd. Şi nu doar pentru faptul că această olandeză cvasi-necunoscută arată exact ca o olandeză cvasi-necunoscută, nu foarte frumoasă dar apetisantă până la nebunie, suficient de nebună pentru a trata cu seriozitate posibilul incest din film. Aş fi scris toate astea imediat după ce am văzut filmul dar mi-am zis, hai, poate că a fost doar o chestie de moment. Mmmm, nu a fost. Filmul este nebun nu numai că sparge tabu-uri (deja tabuu-rile sexuale au fost sparte în "The Brown Bunny" şi s-au aşezat definitiv pe palierele normale cu nimfomana lui von Trier). Ei bine, nimic din toate astea. Totul în acest film este desacralizat pentru a putea înţelege că un film extraordinar poate fi făcut în întregime cu un BetaCam, cu o mână a actori absolut necunoscuţi, că subiectul nu a trebuit să treacă prin filtrul cretinilor de la Hollywood. Nu ştiu dacă von Trier a văzut acest film, probabil că nu, dacă l-ar fi văzut, s-ar fi făcut sculer-matriţer....

Sora lui Adrian Nastase: M-am saturat sa vad romani care traiesc ca niste rame*

Corect! Uite de-aia am plecat io din țară, adică mai bine zis mi-am luat lumea-n cap, ca să nu mă vadă putoarea asta în postura de râmă. Sigur, pentru ea, banditul de frate-su care înfundă pentru a doua oară pușcăria, este un patriot. Un mare patriot care, ups, fiind muult prea patriot, și-a făcut o grămadă de dușmani. N-a mai încăput lumea de patriotul de Bombonel. Așa este, o sumedenie ca mine și-au luat lumea-n cap! Din cauza patriotului Năstase (și a clasei politice pe care cu onoare o reprezintă, o gașcă de bandiți care au încălecat România!), peste trei milioane de români ca și mine și-au luat lumea-n cap. Mulți pentru că nu au avut ce pune în farfuriile copiilor, alții pentru că nu au vrut să stea cu mâna întinsă la mila statului-vampir, alții că nu au catadicsit să mănânce căcat în frumoasa lume creată de Năstase și gașca.

Ștoarfa asta s-a săturat să vadă români care trăiesc ca niște râme! Păi de ce .... mamii voastre nu v-ați luat voi lumea-n cap și să vă cărați din România, nu era mai simplu?! Aha, acum încep să nu vă mai placă românii care trăiesc ca niște râme. Oricum, patriotul Bombo are acum ocazia să se delecteze cu râmele pe la Rahova. Să fie iubit!


*http://www.ziare.com/adrian-nastase/eliberat/sora-lui-adrian-nastase-m-am-saturat-sa-vad-romani-care-traiesc-ca-niste-rame-1225108

se duce anul! ducă-se...

și bine că se duce! nu țin minte să mă fi bucurat vreodată de trecerea unui an ca acum! sigur, timpul tot de la noi trece, sigur, mai îmbătrânim cu un an, sigur... și sigur, nu știi cum va fi următorul! nu contează, a fost un an urât, un an trist, un an oribil. da, este o iluzie, tot așa cum și această graniță între ani este doar o iluzie, o convenție lipsită de orice suport logic. ne numărăm anii cu parcimonie deși, sunt doar ani, file în dosarul memoriei personale. și totuși, obișnuim să privim peste umăr, înapoi, deși este inutil. dar asta este nota de plată a memoriei! și dacă tot este să rememorăm, sau și mai trist, să comemorăm, nu voi privi niciodată cu lumină spre 2013. niciodată.

Borrowed memories

The idea is simple. It invented a system whereby your mind can access someone else's memory *. As always in Murphy's laws, something must go wrong. That is fiction, of course, if not the journey through someone else's memory would become very boring. In fact, what else distinguishes somebody else memory of your memory?! Sure, there are many, but to some philosophical level, unimportant details. What do we do if this is real ( and certainly will be ), and it certainly is that somewhere in an alternate infinitely own existence. And if it is just a huge hologram, one so great (sure, at this point we can not talk about size!), just roll down the other side where you really cannot change anything. Holograms respects certain principles, one of them very strange, is that if broke, its holder shards will faithfully reproduce the hologram parent with whole contain. Extrapolating, our memory is only a faithful reproduction of the memory of the universe and just our own limit, or lack of bravery allows us to became the whole part of our full memory....


* Extraction

plecare

plec pentru că toți plecăm puțin câte puțin. plec pentru a mă întâlni doar cu trecutul. încet, discret chiar, unii pleacă înaintea noastră pentru a descoperi drumul spre nicăieri. apoi, ne pleacă încet din memorie. îi urmăm fără măcar a sesiza că drumul fiecăruia duce înspre neant. cu fiecare clipă mai moare ceva dintre noi. cu fiecare clipă ne pregătim să părăsim această lume

eco-anarhiști, doar ca idee

The East  nu este un film prost. Ba dimpotrivă, din punct de vedere cinematografic este chiar foarte bun. Astfel de filme sunt sarea și piperul festivalului Sundance. Ambiguitatea filmului pleacă tocmai din necesitatea, adeseori prea vădită, a păstrării echilibrului. Numai că tema propusă este amarnic de dezechilibrată. Pe scurt, o agentă a unei mari companii de siguranță care oferă sericii de informații și contrainformații despre posibil anarho-teroriști (sau teroranarhiști) coroprațiilor de tot felul, este infiltrată într-un grup eco-anarhist intitulat "the East". Ok, se lasă cu iubiri, pupături, eco-anarhiștilor li se creionează deja consacrata imagine de hipioți nespălați, refuzați de către societate, ultra-deștepți și desigur total săriți de pe fix. Și total lipsiți de scrupule. Apelează la metode total ne-ortodoxe (crimă, intoxicări, răpiri) chiar dacă este vorba de membri ai familiilor (scena în care fata ecoanarhistă își întâlnește tatăl superbogat, șeful unei supertoxice companii miniere este de toată jena).

Ei bine, filmul se vrea să fie cam de toate dar nu reușește decât să adâncească confuzia în pulime. Este morală o luptă bazată pe principiul dinte pentru dinte?! Cât de etic este să otrăvești cu propriile medicamente întreg staff-ul unei companii care vinde aceleași medicamente otrăvite în toate colțurile lumii făcând profituri uriașe?! Filmul încearcă să o scalde puțin. Adică, încearcă să spele imoralitatea corporațiilor prin excesiv de creionatul extremism al unei mâni de tineri care ne place sau nu, urăsc corporațiile care defrișează sute de mii de hectare de păduri, care otrăvesc populațiile prin dejecțiile miniere, sau produc medicamente cu efecte secundare monstruoase pentru un singur scop. Banul. Ar fi fost bine ca filmul să fi fost făcut ca un soi de mockumentary. Ar fi fost mai bine ca filmul să fi lăsat orice filozofie la o parte și să pună de un thriller cinstit. Sau de un love story bio. Instead, a ieșit o struțo-cămilă din care nu se poate trage în final decât o concluzie trasă de păr. Eco-anarhiștii ajung într-un final să inflitreze chiar și cele mai bine păzite companii de securitate (sigur, filmul s-a inspirat destul de mult și din cazul WikiLeaks și mai proaspătul caz Snowden). În era supernetului și a micro stick-urilor, orice poate fi furat și dat publicității. O fi bine?!

Desigur, primul meu gând absolut personal s-a dus la cazul de sub nasul nostru. Roșia Montană. Sau altul, Chevron. Filmul poate fi o ipoteză. El se dorește o pură ficțiune, dar, după cum am descoperit recent, viața bate filmul. Și, pentru corporațiile care se ocupă cu lucruri murdare se vor găsi mereu companii plătite gras care să le "albească" prin presă, să facă lobby, și, mai ales, să se ocupe de cei care fluieră-n amvon. Să-i ia la ochi, să-i pună sub urmărire și, de ce nu, să colaboreze fructuos și cu serviciile secrete. Nu e de mirare că eco-anarhismul a răsărit pe buzele pupătorilor de cururi transnaționale gen Ponta, Șova, Barbu și alții. Nu e de mirare că presa preacurvistică folosește aceleași tipare, aceleași terminologii demonizând grupuri care pur și simplu nu au chef să fie părtașe la sinuciderea tot mai accelerată a umanității. În final, concluzia este că asistăm la o luptă între un Goliat insane și un David tot mai proscris. Lumea, sucks. Este mult prea confortabilă în abulia ei spălată pe creier pentru a-și bate capul cu un viitor tot mai incert.

Una peste alta, este un film care merită văzut. Sigur, este departe de a se ridica la nivelul lui "Erin Brockovich", un fil pe aceeași temă, dar cinstit, direct, fără foarte multă filozofie chiar dacă nu poate fi considerat unul militant.

crismăz șoping

Urât! Nu am crezut niciodată că sărbătoarea Crăciunului va deveni atât de hidoasă. Nici atunci când am descoperit că "Moșul" era defapt Paulinchen, servitoarea. Nici când, mi-aduc aminte cum aceeași Paulinchen ne scotea cu sania pe mine și pe sora mea la Vârtej, asta pentru a da timp părinților să împodobească bradul. Ce ornamente atârnau de crengi?! Niște bezele, mere, nuci, câteva lumânări. Vată pentru a simboliza zăpada. Obloanele erau trase de frică. Era perioada când puteai face pușcărie dacă sărbătoreai Crăciunul. te putea turna oricine dacă vedea pe fereastră că ai brad de Crăciun!. Sovietizarea inventase un nou moș, Moș Gerilă care desigur nu mai venea în Ajun ci...de Revelion.

Îmi amintesc primele noastre jucării de sub pom. Mi le amintesc perfect. Sora mea primise o păpușă din plastic (era din celuloid care, aveam să aflăm ulterior, ardea năprasnic) iar eu un pistol cu apă, tot din plastic. Le cumpărase tata "pe sub mână" de la I. basarabean care făcea trafic masiv (era desigur și colaborator cu tanti Secu). Tot de la el vom fi avut și primul aparat de radio cu pick-up (wow!), și primul aparat de radio portabil. Câtvea portocale sau mandarine erau adevărate miracole! Era sărăcie mare, țin minte că într-un an am constatat că am găsit sub pom aceleași jucării. Treaba s-a mai simplificat cred atunci când dădusem în patima cărților. Cărți, cărți, cărți...

Aici în Irlanda, Crăciunul (ca peste tot în vest) începe după Halloween. Cu șoping. Zici că a dat strechea în toți! Cumpără ca tembelii, este o adevărată epidemie. Nu știu când a devenit aici tradiție să cumperi în draci cadouri peste cadouri dat fiind faptul că irlandezii au fost la fel de săraci ca românii, dacă nu și mai săraci! Cert este că ideea de a face un cadou și-a găsit teren fertil, atât de fertil încât sunt o grămadă care își cheltuiesc pentru Crăciun toate economiile făcute de-a lungul anului. Ba mai mult, fac împrumuturi pe care apoi le plătesc cu dobânzi grase. Ca peste tot în lume, cei mai buni cumpărători sunt copii. Am văzut lista scrisă de băiatul de șapte ani a unei cunoștiințe și am înțepenit! Am întrebat-o dacă va cumpăra tot de pe listă. Aproape tot. E departe de a o da banii afară din casă.

Toate magazinele sunt ticsite de cumpărători, dar nu vezi fețe fericite. Nu vezi deloc bucurie, e o schimonoseală generală, șopingu de Crăciun nu aduce deloc lumină. Este sinistru să vezi atâția oameni nervoși, stresați, depășiți de situație pentru că trebuie să facă atâta cumpărături.

Camerele copiilor de aici sunt ticsite de cele mai ciudate jucării. Sute de jucării aruncate după una-două folosințe. Tone de jucării cu care copii nu se mai joacă deloc dar care trebuie să demonstreze ceva. Uite câtă grijă și iubire avem noi pentru copii noștri, îi îngropăm în jucării! Noi (eu și sora mea) ne-am jucat cu aceleași jucării ani de zile, ursulețul meu de pluș a "dispărut" prin liceu! Știam în fiecare an că "Moșul" ne va aduce cu siguranță ceva frumos și util. Doar ceva. Ceva care va dăinui. Uite că îmi amintesc primele noastre jucării, primele globuri din pom, câtă fericire!! Câtă fericire!

Auziși maică, autostreji

După ce guvernul fanariot Ponta a descoperit în Ardeal noua localitate Sălaj (sic și sick!), a decis că unele localități trebuie să fie mai conectate la autostrăzi decât altele. Care autostradă Sibiu-Pitești nene?! Târgu-Mureș legat de Cluj?! Vezi-ți de treabă!! Ce coridoare europene când fanarioții sudiști grohăie după bani?! Brusc metropole europene precum Calafat sau Alexandria au devenit prioritare. Asta ca să aibă morții lui Dragnea pe unde să ajungă la cabinele de vot și craiovenii să ajungă mai rapid cu prazul la bulgari...

Holly greediness (sfântă lăcomie)

Londra are un primar. Desigur unul pe măsura Londrei. La un simpozion ținut în memoria uneia dintre cele mai sinistre personalități politice pe care le-a dat Marea Britanie, vorbesc aici despre Margaret Tatcher, ipochimenul a declarat un adevăr pe care orice guler albastru din City îl cunoaște. Motoarele economiei neoliberale sunt lăcomia și invidia! Iată pe cineva hotărât să spună lucrurilor pe nume! Corect! Dacă stăm să analizăm în detaliu societatea neoliberală (noul capitalism), ea promovează exact aceste două metehne umane. Problema este una singură. Cele două metehne vor împinge mai repede societatea modernă în colaps (mi se lare mie sau suntem în plină criză?!). Un idiot ca Boris Johnson poate fi înlocuit. Rămâne de văzut cu ce înlocuim societatea?!

The Collector (1965)

The Collector este un film din 1965. Pe vremea aia abia dacă aveam 11 ani iar la fostul cinema "Lumina" abia dacă pătrundeau primele spaghetti western (Winnettou, Old Shatterhand, etc...). "Magicianul" lui John Fowles l-am citit abia, ăhăă, prin anii 80 și s-a potrivit mănușă cu nuștiu ce de atunci. Acum câteva luni am citit The Collector (Excelentă, citită în iBook) și ieri am vizionat filmul.

Am puține exemple în care un film să fi egalat cartea. Foarte puține, unul dintre ele este "One Flew over the Cuckoo's Nest", nu știu dacă sunteți de acord cu mine. Mai ales că am citit cartea lui Kesey după ce am văzut filmul. Și am recitit-o, iar filmul continui să-l vizionez din propria-mi arhivă când am chef.

Să revin la Collector. Primul gând, absolut nasol m-a dus către K. alt colecționar de fluturi. Asemănarea se termină aici. Plus că, Freddie Clegg, primul personaj principal, este mic copil la entomologie față de K. Anyway, cartea e super. Prima carte a lui Fowles fiind. Thriller și nu numai. Adică, genul pe care degeaba îl povestești, trebuie citit. Nici măcar "The Shining" al lui Stephen King nu ajunge la...

Filmul pare o vechitură, dar vechitura este regizată de către William Wyler deci ar trebuie să avem pretenții. Desigur este greu să te obișnuiești cu soundtrack-ul tipic al acelor ani. Plus că tot filmul este pus în cârca a doi actori care actori au fost și au rămas în penumbră. Terence Stamp și Samantha Eggar. I-am mai găsit pe amândoi și în alte filme dar, de departe, acesta mi se pare filmul lor principal. Poți găsi multe chicițe astăzi, după ce jumătate din filme sunt digitizate sau pur și simplu create full pe computer. În costumul strident albastru al lui Clegg actorulului Stamp i se văd mișcările proaspăt învățate la școala actriei britanice, la fel și în actul scenic al Samanthei Eggar. Aceleași chichițe le văd și în memorabilul Blow-Up al lui Antonioni (unul dintre filmele mele din top ten). Ca thriller însă, este desăvârșit. Nu știu dacă ar fi ieșit mai bine dacă l-ar fi regizat Alfred Hitchcock?! Cert este că a ieșit o bijuterie de film care acum, în lumea lui Hannibal Lecter și a altor personaje moderne de genul acesta, poate da clasă.

Cum poate fi vizionat în România?! Nu știu, eu l-am închiriat, probabil că acasă chestia cu torentul încă funcționează....

Infinitul și alte chestii care dau bătăi de cap

Mă pasionează fizica cuantică, problemele legate de astrofizică și alte tâmpenii la modă. Nu am fost (chiar) bâtă la fizică, nici la matematică, doar am avut niște profesori cretini. Suficient de cretini ca să mă arunce afară din domeniu... Și chiar că-mi pare rău, aș fi vrut să halesc fizică pe pâine...

De când cu internetu, iutub și feisbuc, mai aflu una alta. Cu bosonu Higgs am câștigat un pariu cu mine însumi. Așa, intuitiv, am pariat pe posibilitatea musai (sic!) ca Modelu ăsta Standard să funcționeze, măcar pentru orgoliul nostru. Pentru că, dincolo de bosonul Higgs și de marginea universului și de singularitate (așa s-o fi traducând?!), toate ambițiile noastre de a atotcuprinde neștiutul, se năruiesc. Și pentru că și năruirea asta trebuie să aibă un sens, tot fizicienii deștepți nevoie mare acceptă că acolo, legile fizicii, astea cu care se joacă toată ziua împuineu-ne capul, nu mai sunt valabile. WTF?! Păi ce mai este valabil acolo atunci?!

Hai să o spunem pe ai dreaptă! Suntem deștepți, unii dintre noi chiar genii, dar când ajungem să ne jucăm cu infinitul, o luăm pe arătură. Ne comportăm ca niște gentelmeni plini de etichete care ajung să participe la un bal mascat cu swingeri. Uităm de orice etichetă și ne dăm frâu liber...

Păi cum puii mei poate fi o singularitate infinită?! Hai, că la univers mai acceptăm, acolo lucrăm cu mai multe date, universul este ca o zacuscă, plin de tot felul de ingrediente, da singularitatea e doar un nimic (nici măcar unic după cum se pare...). Un nimic care există. Ba mai mult, are o gravitație de te ia cu amețeală numai gândindu-te. Da de unde naiba, dacă singularitatea asta (ce fain nume i-au găsit!), nu are dimensiuni?! Noroc cu bosonu lu Higgs care o și luat premiu Nobel...

Citind aricolul ăsta de aici, ba mai și ascultând-ul pe grăjdarul ăla din filmuleț (care explică chestii muult mai mișto decât toți fizicienii de prin documentare) ești pus în fața faptului (era să zic infinit), împlinit. Acceptă infinitu mă-sii sau dacă nu trage-ți un glonte în cap (ar duce spre același lucru practic). Că universul ăsta o fi infinit, este ca și cum... Nope! Nu am cum găsi comparația necesară. Trăim într-o realitate dramatic de constrângătoare!

Hai să vedem. Infinit da?! Deci, nu are nicio limită, nici măcar una care să ne ia greața?! Clar, o poți lua razna, dar hai, insistă! Infinit înseamnă nelimitat. Ar echivala cu orice este posibil.... Ba mai mult, orice este obligatoriu posibil... Uite, ca să revin cu ceva și mai clar. Orice îți trece prin cap (sau nu..), chiar și cel mai inimaginabil fenomen, musai există!! Adicăă, orice vă trece prin cap în acest moment, există, este musai să existe. dacă nu acceptăm asta, atunci am oprit infinitul, i-am dat reject! V-ați prins?! Termenii cu care ne jucăm noi acum sunt mizilic față de ceea ce există defapt! Nagarjuna știa el ce știa când afirma că nu există, nu poate fi trasată o linie de demarcație precisă, nicăieri (între lumină și întuneric de exemplu). Doctrina celor două adevăruri care bântuie (glumesc desigur) grațios budismul, are ceva adevăruri în background.

Spre 2014, sau teama de imigranți

Cu cât se apropie 2014, cu atât campania de inducere a fricii în britanici crește. Cum cine o face?! Mass media și gura politicienilor. Românii și bulgarii vor devaliza UK!!! Boon, să fiu bine înțeles, sunt departe de a fi ceea ce se cheamă un patriot. Mă doare la bască faptul că astăzi e 1 decembrie. Din diferite motive, eu nu sărbătoresc în general zile naționale.

Dar, există și un reason în toată această campanie. Asigurările sociale! Numai cine nu a locuit o perioadă în UK nu își dă seamă că aici e socialism frate! Tot puturosu are drepturi de a profita material de pe urma propriei lene. E țara unde alcolicii cronici umflă aproape £300/pe săptămână! Unde dacă ești o putoare ce trântești la beție un plod, primești casă (gratis), masă, bani. Ca să mai trântești unul. Și alt unul. Toți la beție. La fel, este țara unde un boșorog venit de aiurea din lume, care nu a contribuit cu niciun penny la fondul de asigurări sociale, are dreptul la pachetul de bază al NHS (casa de sănătate britanică!).

Deci, ca de obicei, adevărul este undeva la mijloc. La mijlocul unde muncile împuțite le fac în marea lor majoritate, imigranții. Unii. Alții, vin cu tot tribul de aiurea și stau pe asigurări sociale fără să miște un deget. Este mijlocul unde sunt generații de autohtoni care nu au pus never osul la muncă. Pentru că e mai simplu să stai să o freci toată ziua pe un ajutor social apropiat de salariul minim pe economie.

Aici în NI aproape că nu mai există industrie (sau măcar ceea ce ne ne imaginăm cu toții despre industrie). Fabrici. Nema! Sunt ceva în apropierea Belfastului, aici doar una de medicamente și câteva mici deschise de către străini (!!!). Una de reciclat îmbrăcăminte second hand (nigerieni pentru Nigeria). Abator mare, deschis de către polonezi. Majoritatea mâinii de lucru?! Polonezi, lituanieni, unguri. Localnicii emigrează și ei la mai bine. Australia, Canada. E drept, nimeni nu prea investește într-o țară (NI este totuși o țară chiar dacă făcută cu mâna!) unde istoria mocnește zdravăn

Acum să fim bine înțeleși, românii și bulgarii cu meserii de genul spart bancomate, proxenetism, furăciuni, sunt aici deja de la aderare. Au state vechi de muncă! Ăia care ar putea veni în 2014 vizează trei chestii. Locuri de muncă, sau ajutoare sociale. Sau și, și. Treaba nașpa pentru deCameronu lu pește este faptul că nu poți face dracului o legislație specială pentru români și bulgari. Și cel mai cretin lord va spune că treaba pute. Poți face una care să reglementeze într-un anumit fel dreptul la asistență socială pentru toți imigranții (UE sau non UE), asta da. Mai mult, pentru cei din UE legislația trebuie să fie perfect armonizată cu cea a UE. În schimb, după opinia mea umilă, cei care încarcă grosul din asistență socială sunt imigranții nonEU (veniți prin legislația specială a UK ca fost imperiu în țările Commonwealth). Ei bine, în acest caz, treaba să schimbă dramatic. Tuuu, ca fost imperiu, ca fost cel mai mare imperiu cunoscut de omenire, care ți-ai dezvoltat bunăstarea nu din resurse proprii (mână de lucru, resurse naturale, etc.) ci din spolierea altora, ai ceva datorii (măcar) morale! Când tot tezaurul tău este full de rubine din India, aur din Australia, diamante din Africa de Sud sau Namibia, și așaaaaa mai departe, când muzeele tale de istorie au mai puțin de a face cu istoria britanică ci cu cea colonială, daaa, ai ceva obligații față de amărâții a căror bunici ți-au fost sclavi. Că s-au șmecherit și ei, OK. Da oare de la cine au învățat?!

Interesant este cum politica britanică are o poziție diferită față de alți "investitori" din estul Europei (alții cu apucături imperiale). Din Far Estul Europei. Sigur că da, vorbim aici despre ruși. Despre "oamenii de afaceri" ruși. Despre "investitorii" ruși. Multe dintre tabloidele britanice au stăpâni ruși. Multe echipe de fotbal britanice, așijderea. Bănci cu capital umflat din ruble spălate și convertite. Ehei, aici, placa se schimbă, pentru că în City banii nu put, indiferent dacă ei au fost făcuți din trafic de kalașnicoave, droguri, crimă organizată. Este totuși o țară unde nu deCameron dictează, ci tovarășii cu gulere albastre din City.

Restul, este apă du puță și circ ieftin vândut prin Daily Mirror altor asistați sociali. De data asta celor britanici.

Foarte puțin soare

Trăiesc în două extreme. Un experiment lipsit de întâmplare din care nu trag nicio concluzie. Oameni diferiți, climă diferită. Și invers. Impune sentimente amestecate din care este greu să decizi care este și care nu este... Aici, foarte puțină vară, sau chiar deloc. Vară, în sensul pe care îl știam, pentru că nici la noi verile au fost cândva. Ploile de vară au dispărut aproape complet dar nici aici nu prea există ploie de vară. Arareori tună și fulgeră, dar plouă enorm. La noi, arareori nori negri, și chiar și atunci când furtuna se dezlănțuie, nu mai plouă aproape deloc. Schimbarea o cunosc foarte bine, am monitorizat an de an clima de acasă. Aproape de când eram mic. Medard se confirma aproape întotdeauna. natura avea un program strict, nemțesc. Dupăamiezile, apăreau ciupercile uriașe către vest, apoi seara, ploua neîngrădit cu fulgere și tunete. Apoi senin. Noaptea, mai venea câte o repriză.

Dar era și mult soare. Dar parcă nu atât de nemilos ca acum.

Irlandezii îmi spun că și aici, odată, verile erau veri. Multe zile cu soare deși nu foarte cald. Foarte cald înseamnă aici un mai normal la noi. Sunt innebuniți după soare. Ies ca furnicile într-o zi însorită și se bucură precum copii. Pentru ei, soarele are un preț mare. Acum îi înțeleg de ce cu toții migrează în perioada concediilor în "țările calde". Se întorc precum racii. Arareori vezi pe cineva bronzat natural. Pielea îi dă de gol și pe plajele de prin Portugalia, Spania, Maroc, sau mai știu eu unde mai migrează ei temporar.

Damien este fermier. Un fermier mijlociu. Este mereu cu gura până la urechi, este plin de fericire. Când începem să vorbim despre animale, îi strălucesc ochii. El încă nu este "businessmen" precum alți farmeri. Tot neamul lui au fost ferimeri, Rudele din America sunt și ei fermieri. Este o mândrie în el cum nu am mai văzut demult la un țăran de la noi. Ieri, după tratament mi-a spus că are un week-end mai lung, merge cu soția undeva în sud. Nu are concediu, desigur. Ca orice țăran, nu știe ce e aia concediu. Este entuziasmat că eu mă pricep câd de cât la animale de casă. Îi povestesc amintirile mele de băiat de oraș crescut la țară. Îi povestesc cum stăteam seara cu cana de pleu în gura grajdului așteptând ca bunicul să mulgă vaca pentru a bea o cană de lapte proaspăt. Cum, primul lucru care îl făceam, odată ajuns la bunici, era să controlez grajdul, să văd dacă e vițel, oile, porcii, câinii, pisicile. Cum dormeam toată vara în modul grajdului, în fân, cu mirosul tipic de grajd în nări. Cum noaptea auzeam vacile rumegând, fornăind. El crede că și adevărata meserie de fermier este pe ducă, așa cum pe ducă sunt atâtea meserii tradiționale. Unele au dispărut complet în câteva zeci de ani. Ca și la noi. Mă ducem cu vărul Marton la potcovit caii. Priveam fascinat cum fierarul forja potcoave, dar și cercuri de butoaie, caiele, sape, hârlețe. Era o lume a economiei. Majoritatea obiectelor se reciclau. Nu se arunca mai nimic. Așa și aici. Acum nu. Consumismul a distrus totul. Aici, încălțămintea națională sunt cizmele de gumă. Înainte, ele țineau și peste zece ani. Acum, dacă țin un an, e bine. E doar un exemplu ce doar pare banal.

M-a invitat să-i vizitez ferma. Cu siguranță am să mă duc. Apoi, să bem un Guinness în Carlingford. Acolo este cel mai vechi pub din Irlanda. Și cel mai bun Guinness. Cu stridii, este excelent. Nu există nimic mai plăcut decât asta. Să bei un Guinness bun alături de niște fermieri sănătoși, glumeți peste poate, într-un pub adevărat. Este unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care viața mi le-a oferit, a alege Irlanda ca experiență de viață... Adevărata Irlandă, sau ce a mai rămas din ea.

Încerc să nu idealizez, dar, am petrecut deja suficient timp aici pentru a putea trage niște concluzii. Iată de ce nu-mi lipsește România. Nu cred că altundeva, oriunde, m-aș fi adaptat atât de bine. Și tocmai de aceea, am ajuns să nu mai socotesc timpul

ochiul detașat al lui haneke

"code inconnu" este în bună parte, un documentar. poziția imobilă a camerei de filmat asta vrea să și spună. eu, haneke, nu am nicio părere critică asupra propriei mele viziuni. ea este, voi priviți. dacă vreți, trageți conculziile voi, eu nu-mi permit asta...

lumea lui haneke este mereu aceeași, fie că vorbim de al șaptelea continent (un film cutremurător...), hidden (unde joacă magistral aceeași juliette binoche), das weisse band, benny,s video. o lume unde cortina cade de la începutul spectacolului, tot ce se întâmplă pe parcurs se petrece pe ascuns (hidden), se petrece pe un alt continent care există doar după moarte, sau în incapacitatea omului de a se regăsi în propria-i alegere, fie că e vorba de religie, artă sau pur și simplu familie... haneke pur și simplu spune tăcând, realitatea nu-mi aparține eu nu vă ofer decât pe voi înșivă...

codul necunoscut este un documentar despre relațiile interumane, interasiale, familiare și despre emigrație. toate se întrepătrund într-o lume care a devenit aproape peste noapte, un turn babel nu numai al graiurilor dar și al sentimentelor. unde iubirea este doar o rămășiță a ceea e ar fi putut fi vreodată, spre deosebire de hollywood unde finalul este iubirea regăsită și sigilată forever cu săruturi de reclamă proastă.

emigranții, fie ei arabi, negri sau români, tind către o lume iluzorie unde doar partea materială fascinează. și ea, rămânând în imensa majoritate a cazurilor un vis nerealizabil. drama este că, și ceilați, oamenii locului sunt străini de propria țară, de propria familie, de ei înșiși...

anne, cu o căsătorie ratată, este actriță și joacă într-un film unde iubirea este atotputernică.
maria, o oșeancă care cerșește în mijlocul parisului, printr-un incident stupid, este deportată în țara de origine unde povestește familiei cum a muncit ca îngrijitoare la o școală
george, soțul annei, este fotograf freelancer. umblă prin teatre de război (bosnia, afganistan) de unde trimite imagini cutremurătoare. odată întors acasă, constată faptul că acasă este cu totul altundeva, dar nu știe nici el unde...
fratele lui george, jean, lucrează la ferma tatălui. sătul, fuge de acasă. tatăl, îl ademenește înapoi cumpărându-i o motocicletă de vis. la câteva zie, jean pleacă din nou, se pare definitiv, cu motocicletă cu tot. tatăl, de necaz, își omoară animalele din fermă...

amadou, din mali înceară să facă dreptate simțindu-se el însuși nedreptățit la un mod abstract. este emigrantul negru care, implicit, este cetățean de mâna a doua. marele lui succes este că își face o prietenă albă cu care se afișează la restaurant, încercând să demonstreze ceva ce e inutil de demonstrat. tatăl lui, șofer de taxi, muncește din greu ca să-și întrețină cele două neveste și cei cinci copii. inutil. într-un final se întoarce singur acasă în mali....

dar poate cel mai interesant episod este cel al mariei care este ademenită de un consătean să călătorească clandestin înapoi în franța, alături de alți consăteni, ascunși într-un tir. în paris, constată cu stupoare că locul ei de cerșit este ocupat de către o țigancă cu un puradel în brațe. caută dezorientată un alt loc. finalmente, găsește unul dar, este imediat acostată de bulibașa bandei de cerșetori care o gonește. și cerșitul a devenit un lux....

supratitlul (sau subtitlul) filmului este "câteva povești incomplete despre niște călătorii". este doar o ironie fină a aceluiași haneke penru că, ele, poveștile, sunt cât se poate de complete, chiar dacă fiecare episod are finalul parcă tăiat cu o ghilotină...

cât despre călătorii, ele defapt nici nu există. este vorba doar de o imensă rătăcire fără început și sfârșit în căutarea propriilor noastre umbre...

artistul, la plezneală

de ani buni, oscarul devine tot mai boring. și este normal să fie așa când, ideile noi dar și aducătoare de bani mulți la producători, încep să secătuiască sau, în cel mai bun caz, să se repete....

numi pierd bunătate de noapte ca să ascult glume răsuflate sau chiar penibile la gala oscarurilor. în primul rând pentru că, pentru mine personal, holiudu cu creațiile sale nu mai există decât în foarte mică măsură. m-am îndreptat spre lumea filmului european, asiatic, a filmului cu buget redus, independent, filmului care arată curul cenzurii tâmpite din sua (știați de exemplu că multe filme americane au două versiuni, una pentru america, unde nu poți auzi cuvintele fuck, dick, pussy și alte alea, și versiunea necenzurată făcută pentru europa, europă care, tradițional este mai open-mind decât cretinii de la cenzura de film a sua)

în perioada în care eram în sua, fusese programat pe nuș ce canal reservoir dogs al lui tarantino. desigur îl văzusem acasă, dat jos cu torentul. eram nerăbdător să-l revăd, așa că seara m-am tolănit pe cauci, am deschis o doză-două de ghinis aduse direct din antarctica și m-am pus pe așteptat. și a început filmul. uat ă fac?!! mi se părea că văd un cu totul alt film. geeez! după zece minute am rămas doar cu ghinisu, ghietu...

artistu lu pește care a umflat grosu la gargală l-am văzut. pen că eram curios. vroiam să retrăiesc vremea când mă înghesuiam să fac rost de un bilet la clubul cefere sau la cinema steaua roșie să văd treij de ani de veselie și alte delicii cu chaplin, keaton, linder, stan și bran....

artistul (filmul oscarizat recent) este doar o găselniță bănoasă (bine zice regizorul că..este altceva. eu aș fi spus, doar altceva). o găselniță franțuzească bănoasă bazată exlusiv pe holiudu mut. bine făcut, bine gândit să stoarcă în mod egal lacrimi și zâmbete nostalgice. nu este decât o leșie amărâtă în alb și negru. și mut pe deasupra (unul dintre secrete)... și când te gândești ce filme geniale au scos franțujii, filme care nici măcar nu au adulmecat aerul eleiului...

nu am văzut hugo-ul lui scorsese dar cu siguranță îmi va place mai mult doar prin simplul fapt că este o poveste (se pare mult mai sinceră). și pentru că îl are pe sașa baron cohen în distibuție....

cât despre alte premii, o remarcă. este remarcabil să iei un oscar jucând rolul unuia dintre cele mai scabroase personaje ale istoriei recente. e vorba de margaret teacher. un alt film pe care, cu siguranță, nu-l voi privi...

ce naiba o fi avut frank zappa cu transilvania?!

poate că știți că frank zapa a fost un fel de geniu. pentru unii. pentru alții, nțțț. recunosc, sunt fan zappa. cu toate astea, iarăși recunosc rușinat, ascultam din zappa (acasă la romanika) doar ceea ce era oarecum comercial, deși este foarte greu să găsești ceva comercial la zappa. hot rats, freak out! uncle meat, joe's garage, zoot allures și altele. și acum, la 18 ani de la moartea sa, mulți se prefac că îl plac la nebunie (că deh, dă bine să placi un geniu). foarte puțini îl ascultă însă. poate ascultă bobby brown și alte câteva piese ies pe radiourile-net, în rest... este exact ca și cum mulți pretind că iubesc muzica clasică, și ascultă în draci edgar varese, berg, schonberg, stockhausen (mă lași?!!)...

mea culpa, nu știam de albumul "chunga's revenge" până mai ieri!!! de neiertat, zic eu. pe lângă altele, zappa a fost și rămâne unul dintre marii ghitariști ai lumii. poate că nu ajunge până la hendrix, nu știu, dar eu îl prefer pe jucăușul, sarcasticul și ironicul zappa. topul gibson este absolut de kăkat. nu dezvolt comentariul ci pur și simplu susțin că zappa a fost unul dintre primii cinci ghitariști ai lumii. poate că nu ca tehnică, dar ca expresie, indubitabil...

deci, nu știam (sau poate că îl trecusem mereu cu vederea) de albumul chunga's revenge (imposibil de găsit pe itunes sau amazon mp3). și cum, mai nou, bag muzică de pe iPhone (un milion de posturi mișto de radio), pică în urechi la prăbușirea nopții o melodie care nu putea să mă lase indiferent. ritm, accent, culoare dans de apuseni. sau valea târnavelor. futu-i, îmi zic! scoală bă și crăcește ochii pe screenu puței de iphon!!!. ghitara o recunoscusem (zappa negreșit) ca să mă laud, dar piesa era complet necunoscută. deci, a vorba de "transylvania boogie", una dintre cele mai geniale piese instrumentale pe care le-am ascultat până acum (nu numai de zappa ci așa, în general)!

eu, dacă ar fi să fac promovare turistică a transilvaniei mele, aș pune piesa asta în background. ce este sigur, nimeni din romanika nu a descoperit până acum piesa asta extraordinară... păcat că zappa nu a fost vreun cocălar manelist isn't?! laM fI Știut ku Toți mânKaVaș puLa

ascultă aici!!!!

din ciclul "american gothic"

din ciclul "american gothic"

din ciclul "american gothic"