Auziși maică, autostreji

După ce guvernul fanariot Ponta a descoperit în Ardeal noua localitate Sălaj (sic și sick!), a decis că unele localități trebuie să fie mai conectate la autostrăzi decât altele. Care autostradă Sibiu-Pitești nene?! Târgu-Mureș legat de Cluj?! Vezi-ți de treabă!! Ce coridoare europene când fanarioții sudiști grohăie după bani?! Brusc metropole europene precum Calafat sau Alexandria au devenit prioritare. Asta ca să aibă morții lui Dragnea pe unde să ajungă la cabinele de vot și craiovenii să ajungă mai rapid cu prazul la bulgari...

Holly greediness (sfântă lăcomie)

Londra are un primar. Desigur unul pe măsura Londrei. La un simpozion ținut în memoria uneia dintre cele mai sinistre personalități politice pe care le-a dat Marea Britanie, vorbesc aici despre Margaret Tatcher, ipochimenul a declarat un adevăr pe care orice guler albastru din City îl cunoaște. Motoarele economiei neoliberale sunt lăcomia și invidia! Iată pe cineva hotărât să spună lucrurilor pe nume! Corect! Dacă stăm să analizăm în detaliu societatea neoliberală (noul capitalism), ea promovează exact aceste două metehne umane. Problema este una singură. Cele două metehne vor împinge mai repede societatea modernă în colaps (mi se lare mie sau suntem în plină criză?!). Un idiot ca Boris Johnson poate fi înlocuit. Rămâne de văzut cu ce înlocuim societatea?!

The Collector (1965)

The Collector este un film din 1965. Pe vremea aia abia dacă aveam 11 ani iar la fostul cinema "Lumina" abia dacă pătrundeau primele spaghetti western (Winnettou, Old Shatterhand, etc...). "Magicianul" lui John Fowles l-am citit abia, ăhăă, prin anii 80 și s-a potrivit mănușă cu nuștiu ce de atunci. Acum câteva luni am citit The Collector (Excelentă, citită în iBook) și ieri am vizionat filmul.

Am puține exemple în care un film să fi egalat cartea. Foarte puține, unul dintre ele este "One Flew over the Cuckoo's Nest", nu știu dacă sunteți de acord cu mine. Mai ales că am citit cartea lui Kesey după ce am văzut filmul. Și am recitit-o, iar filmul continui să-l vizionez din propria-mi arhivă când am chef.

Să revin la Collector. Primul gând, absolut nasol m-a dus către K. alt colecționar de fluturi. Asemănarea se termină aici. Plus că, Freddie Clegg, primul personaj principal, este mic copil la entomologie față de K. Anyway, cartea e super. Prima carte a lui Fowles fiind. Thriller și nu numai. Adică, genul pe care degeaba îl povestești, trebuie citit. Nici măcar "The Shining" al lui Stephen King nu ajunge la...

Filmul pare o vechitură, dar vechitura este regizată de către William Wyler deci ar trebuie să avem pretenții. Desigur este greu să te obișnuiești cu soundtrack-ul tipic al acelor ani. Plus că tot filmul este pus în cârca a doi actori care actori au fost și au rămas în penumbră. Terence Stamp și Samantha Eggar. I-am mai găsit pe amândoi și în alte filme dar, de departe, acesta mi se pare filmul lor principal. Poți găsi multe chicițe astăzi, după ce jumătate din filme sunt digitizate sau pur și simplu create full pe computer. În costumul strident albastru al lui Clegg actorulului Stamp i se văd mișcările proaspăt învățate la școala actriei britanice, la fel și în actul scenic al Samanthei Eggar. Aceleași chichițe le văd și în memorabilul Blow-Up al lui Antonioni (unul dintre filmele mele din top ten). Ca thriller însă, este desăvârșit. Nu știu dacă ar fi ieșit mai bine dacă l-ar fi regizat Alfred Hitchcock?! Cert este că a ieșit o bijuterie de film care acum, în lumea lui Hannibal Lecter și a altor personaje moderne de genul acesta, poate da clasă.

Cum poate fi vizionat în România?! Nu știu, eu l-am închiriat, probabil că acasă chestia cu torentul încă funcționează....

Infinitul și alte chestii care dau bătăi de cap

Mă pasionează fizica cuantică, problemele legate de astrofizică și alte tâmpenii la modă. Nu am fost (chiar) bâtă la fizică, nici la matematică, doar am avut niște profesori cretini. Suficient de cretini ca să mă arunce afară din domeniu... Și chiar că-mi pare rău, aș fi vrut să halesc fizică pe pâine...

De când cu internetu, iutub și feisbuc, mai aflu una alta. Cu bosonu Higgs am câștigat un pariu cu mine însumi. Așa, intuitiv, am pariat pe posibilitatea musai (sic!) ca Modelu ăsta Standard să funcționeze, măcar pentru orgoliul nostru. Pentru că, dincolo de bosonul Higgs și de marginea universului și de singularitate (așa s-o fi traducând?!), toate ambițiile noastre de a atotcuprinde neștiutul, se năruiesc. Și pentru că și năruirea asta trebuie să aibă un sens, tot fizicienii deștepți nevoie mare acceptă că acolo, legile fizicii, astea cu care se joacă toată ziua împuineu-ne capul, nu mai sunt valabile. WTF?! Păi ce mai este valabil acolo atunci?!

Hai să o spunem pe ai dreaptă! Suntem deștepți, unii dintre noi chiar genii, dar când ajungem să ne jucăm cu infinitul, o luăm pe arătură. Ne comportăm ca niște gentelmeni plini de etichete care ajung să participe la un bal mascat cu swingeri. Uităm de orice etichetă și ne dăm frâu liber...

Păi cum puii mei poate fi o singularitate infinită?! Hai, că la univers mai acceptăm, acolo lucrăm cu mai multe date, universul este ca o zacuscă, plin de tot felul de ingrediente, da singularitatea e doar un nimic (nici măcar unic după cum se pare...). Un nimic care există. Ba mai mult, are o gravitație de te ia cu amețeală numai gândindu-te. Da de unde naiba, dacă singularitatea asta (ce fain nume i-au găsit!), nu are dimensiuni?! Noroc cu bosonu lu Higgs care o și luat premiu Nobel...

Citind aricolul ăsta de aici, ba mai și ascultând-ul pe grăjdarul ăla din filmuleț (care explică chestii muult mai mișto decât toți fizicienii de prin documentare) ești pus în fața faptului (era să zic infinit), împlinit. Acceptă infinitu mă-sii sau dacă nu trage-ți un glonte în cap (ar duce spre același lucru practic). Că universul ăsta o fi infinit, este ca și cum... Nope! Nu am cum găsi comparația necesară. Trăim într-o realitate dramatic de constrângătoare!

Hai să vedem. Infinit da?! Deci, nu are nicio limită, nici măcar una care să ne ia greața?! Clar, o poți lua razna, dar hai, insistă! Infinit înseamnă nelimitat. Ar echivala cu orice este posibil.... Ba mai mult, orice este obligatoriu posibil... Uite, ca să revin cu ceva și mai clar. Orice îți trece prin cap (sau nu..), chiar și cel mai inimaginabil fenomen, musai există!! Adicăă, orice vă trece prin cap în acest moment, există, este musai să existe. dacă nu acceptăm asta, atunci am oprit infinitul, i-am dat reject! V-ați prins?! Termenii cu care ne jucăm noi acum sunt mizilic față de ceea ce există defapt! Nagarjuna știa el ce știa când afirma că nu există, nu poate fi trasată o linie de demarcație precisă, nicăieri (între lumină și întuneric de exemplu). Doctrina celor două adevăruri care bântuie (glumesc desigur) grațios budismul, are ceva adevăruri în background.

Spre 2014, sau teama de imigranți

Cu cât se apropie 2014, cu atât campania de inducere a fricii în britanici crește. Cum cine o face?! Mass media și gura politicienilor. Românii și bulgarii vor devaliza UK!!! Boon, să fiu bine înțeles, sunt departe de a fi ceea ce se cheamă un patriot. Mă doare la bască faptul că astăzi e 1 decembrie. Din diferite motive, eu nu sărbătoresc în general zile naționale.

Dar, există și un reason în toată această campanie. Asigurările sociale! Numai cine nu a locuit o perioadă în UK nu își dă seamă că aici e socialism frate! Tot puturosu are drepturi de a profita material de pe urma propriei lene. E țara unde alcolicii cronici umflă aproape £300/pe săptămână! Unde dacă ești o putoare ce trântești la beție un plod, primești casă (gratis), masă, bani. Ca să mai trântești unul. Și alt unul. Toți la beție. La fel, este țara unde un boșorog venit de aiurea din lume, care nu a contribuit cu niciun penny la fondul de asigurări sociale, are dreptul la pachetul de bază al NHS (casa de sănătate britanică!).

Deci, ca de obicei, adevărul este undeva la mijloc. La mijlocul unde muncile împuțite le fac în marea lor majoritate, imigranții. Unii. Alții, vin cu tot tribul de aiurea și stau pe asigurări sociale fără să miște un deget. Este mijlocul unde sunt generații de autohtoni care nu au pus never osul la muncă. Pentru că e mai simplu să stai să o freci toată ziua pe un ajutor social apropiat de salariul minim pe economie.

Aici în NI aproape că nu mai există industrie (sau măcar ceea ce ne ne imaginăm cu toții despre industrie). Fabrici. Nema! Sunt ceva în apropierea Belfastului, aici doar una de medicamente și câteva mici deschise de către străini (!!!). Una de reciclat îmbrăcăminte second hand (nigerieni pentru Nigeria). Abator mare, deschis de către polonezi. Majoritatea mâinii de lucru?! Polonezi, lituanieni, unguri. Localnicii emigrează și ei la mai bine. Australia, Canada. E drept, nimeni nu prea investește într-o țară (NI este totuși o țară chiar dacă făcută cu mâna!) unde istoria mocnește zdravăn

Acum să fim bine înțeleși, românii și bulgarii cu meserii de genul spart bancomate, proxenetism, furăciuni, sunt aici deja de la aderare. Au state vechi de muncă! Ăia care ar putea veni în 2014 vizează trei chestii. Locuri de muncă, sau ajutoare sociale. Sau și, și. Treaba nașpa pentru deCameronu lu pește este faptul că nu poți face dracului o legislație specială pentru români și bulgari. Și cel mai cretin lord va spune că treaba pute. Poți face una care să reglementeze într-un anumit fel dreptul la asistență socială pentru toți imigranții (UE sau non UE), asta da. Mai mult, pentru cei din UE legislația trebuie să fie perfect armonizată cu cea a UE. În schimb, după opinia mea umilă, cei care încarcă grosul din asistență socială sunt imigranții nonEU (veniți prin legislația specială a UK ca fost imperiu în țările Commonwealth). Ei bine, în acest caz, treaba să schimbă dramatic. Tuuu, ca fost imperiu, ca fost cel mai mare imperiu cunoscut de omenire, care ți-ai dezvoltat bunăstarea nu din resurse proprii (mână de lucru, resurse naturale, etc.) ci din spolierea altora, ai ceva datorii (măcar) morale! Când tot tezaurul tău este full de rubine din India, aur din Australia, diamante din Africa de Sud sau Namibia, și așaaaaa mai departe, când muzeele tale de istorie au mai puțin de a face cu istoria britanică ci cu cea colonială, daaa, ai ceva obligații față de amărâții a căror bunici ți-au fost sclavi. Că s-au șmecherit și ei, OK. Da oare de la cine au învățat?!

Interesant este cum politica britanică are o poziție diferită față de alți "investitori" din estul Europei (alții cu apucături imperiale). Din Far Estul Europei. Sigur că da, vorbim aici despre ruși. Despre "oamenii de afaceri" ruși. Despre "investitorii" ruși. Multe dintre tabloidele britanice au stăpâni ruși. Multe echipe de fotbal britanice, așijderea. Bănci cu capital umflat din ruble spălate și convertite. Ehei, aici, placa se schimbă, pentru că în City banii nu put, indiferent dacă ei au fost făcuți din trafic de kalașnicoave, droguri, crimă organizată. Este totuși o țară unde nu deCameron dictează, ci tovarășii cu gulere albastre din City.

Restul, este apă du puță și circ ieftin vândut prin Daily Mirror altor asistați sociali. De data asta celor britanici.

Foarte puțin soare

Trăiesc în două extreme. Un experiment lipsit de întâmplare din care nu trag nicio concluzie. Oameni diferiți, climă diferită. Și invers. Impune sentimente amestecate din care este greu să decizi care este și care nu este... Aici, foarte puțină vară, sau chiar deloc. Vară, în sensul pe care îl știam, pentru că nici la noi verile au fost cândva. Ploile de vară au dispărut aproape complet dar nici aici nu prea există ploie de vară. Arareori tună și fulgeră, dar plouă enorm. La noi, arareori nori negri, și chiar și atunci când furtuna se dezlănțuie, nu mai plouă aproape deloc. Schimbarea o cunosc foarte bine, am monitorizat an de an clima de acasă. Aproape de când eram mic. Medard se confirma aproape întotdeauna. natura avea un program strict, nemțesc. Dupăamiezile, apăreau ciupercile uriașe către vest, apoi seara, ploua neîngrădit cu fulgere și tunete. Apoi senin. Noaptea, mai venea câte o repriză.

Dar era și mult soare. Dar parcă nu atât de nemilos ca acum.

Irlandezii îmi spun că și aici, odată, verile erau veri. Multe zile cu soare deși nu foarte cald. Foarte cald înseamnă aici un mai normal la noi. Sunt innebuniți după soare. Ies ca furnicile într-o zi însorită și se bucură precum copii. Pentru ei, soarele are un preț mare. Acum îi înțeleg de ce cu toții migrează în perioada concediilor în "țările calde". Se întorc precum racii. Arareori vezi pe cineva bronzat natural. Pielea îi dă de gol și pe plajele de prin Portugalia, Spania, Maroc, sau mai știu eu unde mai migrează ei temporar.

Damien este fermier. Un fermier mijlociu. Este mereu cu gura până la urechi, este plin de fericire. Când începem să vorbim despre animale, îi strălucesc ochii. El încă nu este "businessmen" precum alți farmeri. Tot neamul lui au fost ferimeri, Rudele din America sunt și ei fermieri. Este o mândrie în el cum nu am mai văzut demult la un țăran de la noi. Ieri, după tratament mi-a spus că are un week-end mai lung, merge cu soția undeva în sud. Nu are concediu, desigur. Ca orice țăran, nu știe ce e aia concediu. Este entuziasmat că eu mă pricep câd de cât la animale de casă. Îi povestesc amintirile mele de băiat de oraș crescut la țară. Îi povestesc cum stăteam seara cu cana de pleu în gura grajdului așteptând ca bunicul să mulgă vaca pentru a bea o cană de lapte proaspăt. Cum, primul lucru care îl făceam, odată ajuns la bunici, era să controlez grajdul, să văd dacă e vițel, oile, porcii, câinii, pisicile. Cum dormeam toată vara în modul grajdului, în fân, cu mirosul tipic de grajd în nări. Cum noaptea auzeam vacile rumegând, fornăind. El crede că și adevărata meserie de fermier este pe ducă, așa cum pe ducă sunt atâtea meserii tradiționale. Unele au dispărut complet în câteva zeci de ani. Ca și la noi. Mă ducem cu vărul Marton la potcovit caii. Priveam fascinat cum fierarul forja potcoave, dar și cercuri de butoaie, caiele, sape, hârlețe. Era o lume a economiei. Majoritatea obiectelor se reciclau. Nu se arunca mai nimic. Așa și aici. Acum nu. Consumismul a distrus totul. Aici, încălțămintea națională sunt cizmele de gumă. Înainte, ele țineau și peste zece ani. Acum, dacă țin un an, e bine. E doar un exemplu ce doar pare banal.

M-a invitat să-i vizitez ferma. Cu siguranță am să mă duc. Apoi, să bem un Guinness în Carlingford. Acolo este cel mai vechi pub din Irlanda. Și cel mai bun Guinness. Cu stridii, este excelent. Nu există nimic mai plăcut decât asta. Să bei un Guinness bun alături de niște fermieri sănătoși, glumeți peste poate, într-un pub adevărat. Este unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care viața mi le-a oferit, a alege Irlanda ca experiență de viață... Adevărata Irlandă, sau ce a mai rămas din ea.

Încerc să nu idealizez, dar, am petrecut deja suficient timp aici pentru a putea trage niște concluzii. Iată de ce nu-mi lipsește România. Nu cred că altundeva, oriunde, m-aș fi adaptat atât de bine. Și tocmai de aceea, am ajuns să nu mai socotesc timpul

ochiul detașat al lui haneke

"code inconnu" este în bună parte, un documentar. poziția imobilă a camerei de filmat asta vrea să și spună. eu, haneke, nu am nicio părere critică asupra propriei mele viziuni. ea este, voi priviți. dacă vreți, trageți conculziile voi, eu nu-mi permit asta...

lumea lui haneke este mereu aceeași, fie că vorbim de al șaptelea continent (un film cutremurător...), hidden (unde joacă magistral aceeași juliette binoche), das weisse band, benny,s video. o lume unde cortina cade de la începutul spectacolului, tot ce se întâmplă pe parcurs se petrece pe ascuns (hidden), se petrece pe un alt continent care există doar după moarte, sau în incapacitatea omului de a se regăsi în propria-i alegere, fie că e vorba de religie, artă sau pur și simplu familie... haneke pur și simplu spune tăcând, realitatea nu-mi aparține eu nu vă ofer decât pe voi înșivă...

codul necunoscut este un documentar despre relațiile interumane, interasiale, familiare și despre emigrație. toate se întrepătrund într-o lume care a devenit aproape peste noapte, un turn babel nu numai al graiurilor dar și al sentimentelor. unde iubirea este doar o rămășiță a ceea e ar fi putut fi vreodată, spre deosebire de hollywood unde finalul este iubirea regăsită și sigilată forever cu săruturi de reclamă proastă.

emigranții, fie ei arabi, negri sau români, tind către o lume iluzorie unde doar partea materială fascinează. și ea, rămânând în imensa majoritate a cazurilor un vis nerealizabil. drama este că, și ceilați, oamenii locului sunt străini de propria țară, de propria familie, de ei înșiși...

anne, cu o căsătorie ratată, este actriță și joacă într-un film unde iubirea este atotputernică.
maria, o oșeancă care cerșește în mijlocul parisului, printr-un incident stupid, este deportată în țara de origine unde povestește familiei cum a muncit ca îngrijitoare la o școală
george, soțul annei, este fotograf freelancer. umblă prin teatre de război (bosnia, afganistan) de unde trimite imagini cutremurătoare. odată întors acasă, constată faptul că acasă este cu totul altundeva, dar nu știe nici el unde...
fratele lui george, jean, lucrează la ferma tatălui. sătul, fuge de acasă. tatăl, îl ademenește înapoi cumpărându-i o motocicletă de vis. la câteva zie, jean pleacă din nou, se pare definitiv, cu motocicletă cu tot. tatăl, de necaz, își omoară animalele din fermă...

amadou, din mali înceară să facă dreptate simțindu-se el însuși nedreptățit la un mod abstract. este emigrantul negru care, implicit, este cetățean de mâna a doua. marele lui succes este că își face o prietenă albă cu care se afișează la restaurant, încercând să demonstreze ceva ce e inutil de demonstrat. tatăl lui, șofer de taxi, muncește din greu ca să-și întrețină cele două neveste și cei cinci copii. inutil. într-un final se întoarce singur acasă în mali....

dar poate cel mai interesant episod este cel al mariei care este ademenită de un consătean să călătorească clandestin înapoi în franța, alături de alți consăteni, ascunși într-un tir. în paris, constată cu stupoare că locul ei de cerșit este ocupat de către o țigancă cu un puradel în brațe. caută dezorientată un alt loc. finalmente, găsește unul dar, este imediat acostată de bulibașa bandei de cerșetori care o gonește. și cerșitul a devenit un lux....

supratitlul (sau subtitlul) filmului este "câteva povești incomplete despre niște călătorii". este doar o ironie fină a aceluiași haneke penru că, ele, poveștile, sunt cât se poate de complete, chiar dacă fiecare episod are finalul parcă tăiat cu o ghilotină...

cât despre călătorii, ele defapt nici nu există. este vorba doar de o imensă rătăcire fără început și sfârșit în căutarea propriilor noastre umbre...