o știre despre niște nimeni

nu foarte demult, ba chiar foarte recent discutam cu o prietenă despre informație. nu dezvolt aici subiectul pentru că el a fost și este în plină dezbatere. cert este faptul că, odată cu apariția bolgurilor, presa (care între noi fie vorba de multișor s-a pus cu cracii-n tavan pentru a se oferi cu trup și suflet banului și politicii) s-a văzut în fața celei mai mari provocări de la apariția presei electronice încoace....

sunt în țara lui bibisii. nici bibisiul nu mai este ce a fost odată (cel puțin când vorbim de niusuri). și este normal, pentru că bibisiul, acest etalon neatins de nicio altă companie de știri din lume, fie ea și privată, se găsește și el la mila banului public (aici îi zice toată ziua pound). și, cum puterea controlează respectivul pound, vrând nevrând, te trezești în situația de-a lărgi azimutul cracilor sau, mai mult, să schimbi postura într-una mai convenavbilă și mai elocventă, oarecum similară (dar nu atât de brutal) cu băgatul pumnului românesc în gură....

privesc rar știrile. am alte chestii mult mai utile de făcut dimineața (ascultat greath northern, eatliza sau yeasayer) sau pur și simplu să îmi holbățesc ochii peste ceața ce învăluie golful. știri, halesc de pe net. am sursele mele, alternative și mult mai credibile (eheee, oarecum samizdaturi)....

în afară de dezastrul ecologic produs de căte bipi (britișpetroleum) în golful mexic (banalizat rapid de către presă din varii considerente), dezastru care, în afară de virtualul și posibilul de la roșia montană, se regăsește sigur în top ten, nimic altceva care să îmi atragă atenția. zilnic, știri de căcat...

asta până în august....

în august, aflu că în chile, niște mineri au rămas captivi într-o galerie la 700 m sub pământ. inițial fuseseră dați morți, pentru ca apoi...

okei, pentru noi, chile înseamnă cutremure, patagonia și lumea a treia. oricum, o bună parte dintre europeni, habar nu au unde este și cu ce se mănâncă chile (atâta timp cât încă pot băga sub nas kile de junkfood...). și, ca să continui să fiu cinic, oricum în fiece an crapă o grămadă de mineri peste tot (dar mai ales în china care oricum este suprapopulată, isn't?!), astfel că o știre în plus sau în minus despre niște bieți amărâți rămași captivi într-o galerie subpământeană devine nesemnificativă pentru presa superglobalizată și coprofagă....

perhaps. pe mine, evenimentul (nu știrea) m-a captivat. m-a impresionat până la lacrimi concentrarea de forțe (dar și de spirite) întru salvarea celor peste 30 de amărâți.... a devenit precum aici wayne roonie (un fel de mutu la fel de cretin ca al nostru), obiectiv național în chile (las la o parte prestația elegantă a respectivei naționale de fotbal la ultimele mondiale în timp ce englandul care a inventat fotblatul s-a cam căcat pe dumneaei sau au făcut-o "vedetele" ei cu atâta devotament)...

în noaptea asta vom vedea dacă metoda găsită pentru salvarea minerilor va funcționa sau nu. eu sper că da. dar nu asta este important. este important faptul că, într-un anume colț de lume, câteva vieți de oameni (care în alte colțuri de lume nu fac nici cât o ceapă degerată...) au devenit subiect de importanță națională. toată forța acelui popor s-a concentrat într-un singur țel. salvarea!

de ani de zile, tot felul de politruci sau personaje diluate, încasează nobelul pentru pace pe niște criterii care de cam de multișor și-au pierdut esența. a devenit aproape banal premiul dedicat păcii (sic!)...

păi eu, dacă m-aș numi comitetul de decernare al respectivului premiu, anul ăsta i-aș lăsa baltă (măcar anul ăsta!!) pe tot felul de politruci de mucava sau oengeuri sugătoare de finanțe publice și private, și l-aș decerna celor 33 (parcă) de Oameni. pentru simplul fapt că au reușit să supraviețuiască atâta timp în subteran împreună, în timp ce noi, ne sinucidem zilnic, individual, în plină lumina zilei...