pietroaie

da să lăsăm romanika acolo unde și-a găsit loc călduț și umed ca un pampers.

am continuat să mă holbățesc după dolmenuri. cel mai sigur scotocești pe wiki, adeseori ai și coordonatele topo ale obiectivului mai ales că ai de circulat pe niște drumuri întortocheate de țară. e drept, sunt asfaltate dar înguste cât să încapă câteva oi umăr la umăr. prima oară am crezut că drumurile respective (că șosele nu le pot spune) sunt "one way". daaa de undee! îs two toată ziua și este destul de puțin probabil să te întâlnești cu oi, dar destul de posibil să dai nas în nas cu un fermier ce își conduce mândru tractorul. așa că m-am pornit în căutarea lui Legananny dolmen. știam că este aproape de Castlewellan unde chiar este un castel, ok, castelul este cam de kk dar este așezat în buricul unui parc imens care îi chiar mișto. e duminica și lumea e pe la biserică. parchez în buricul orașului și mă apropii de trei irlandezi bătrâiori și neduși la biserică. hauariu, îi salut, not too bad, răspund. și mă pune naiba să îi întreb de dolmenul Legananny. grea întrebare, unul dintre ei în costum de poștaș nu prea știe cu ce se mănâncă un dolmen, altul dă să îi explice foarte plastic cum their ancestors nu aveau altceva mai bun de făcut decât să cocoațe ditamai pietroaie de zeci de tone pe alte pietroaie. ăăă, se uită poștașul la mine, ai venit până aici pentru niște bolovani?! toată irlanda e numai bolovani, ai și tu acolo în mournes stivă de bolovani. ne hăhăim cu toții dar tot nu aflu locația. hmm, dacă i-aș fi întrebat despre nușce pub de pe o rază de treij de mile, ar fi știut cu o exactitate de gipies. mă arde buza după un espresso, îi întreb unde aș putea ca să, îmi arată locația. intru în cafenea, lumea își bea cafeaua lungită de filtru și papă muffins. merg și cer puicuțelor de la bar un espresso. brusc se face liniște și simt vreo șase perechi de ochi cum mă pironesc de parcă aș fi cerut o grenadă de atac. primesc ceșcuța, îmi pun fizicul la geam să admir peisajul (orășel irlandez ăntr-o duminică dimineață de februarie). pe pervaz, pliante turistice. locul de origine al surorilor broente, castelul și, hoopaa, o hartă! nu e ordnance survey da tot reușesc să îmi fac o idee. cineva ciocănește în vitrină, e poștașul care îmi face semne disperate să ies. ies. între timp mai întrebaseră și au aflat unde e pietroiul. desigur, pe coclauri. dar măcar știu ce drum să iau. termin cafeiul, acceptabil pentru un orășel irlandez (probabil a fost primul și ultimul espresso din 2011), fătucele crăcesc niște zâmbete cu ceva carii și mă îndeamnă să iau pliante. culeg câteva și merg să o pun pe raveca (mașina) la drum. și unde nu dau de un labirint de drumeaguri ce părea să ducă oriunde, numai la dolmen nu. aici e o vorbă, în irlanda nu te poți rătăci, oriunde ai merge ai da de ... mare. foarte corect. noroc cu un farmer mare doritor de palavre care mă întreabă de unde sunt (oricum nu aș fi putut să mă strecor pe lângă tractorul lui de forma și culoarea unui cal de iarbă). de acolo, din transilvania! aha, aveți oi acolo? îi spun că noi suntem neam de ciobani. ce fel de oi? aici am buctat-o. rămâne siderat când îi spun că noi facem brânză din lapte de oaie. când îl întreb de dolmen se uită cam ciudat (al nebun ce caută pietroaie), e ca și cum aș căuta cai verzi pe pereți. da îmi explică restul de traseu. ehee, are ce povesti la pub deseara, mai știi, poate se întâlnește cu amicii din castlewellan... știu de el dar fiecare îmi arată o direcție diferită.

ne despărțim, eu încerc să o mențin pe raveca pe traseu, de o parte și de alta a drumului, pereți verticali din pietre, pe alocuri de doi metri. generații și generații de airiși și-au curățat pășunile de pietre și din ele au făcut ziduri despărțitoare. mă mai rătăcesc de două ori dar nu foarte tare, apoi dau de o parcare. ha! aici îi. e lângă o fermă unde un border collie se apucă să își facă datoria dar nu cu foarte mare convingere. când mă apropii de el, se apucă și dă din coadă jucăuș.


Legananny dolmen este egzact așa cum mi l-am închipuit. straniu. fac poze, îl pipăi. piatră și nu numai. bate vântul rece, nu prea este timp de stat afară. mai pozez apoi mă adăpostesc în carlingă. iau harta de la cafenea la purecat. hopaaaa, trecusem pe lângă altul, Goward. și ăsta are cel mai ditamai pietroi-acoperiș, cică vreo cincizeci de tone. musai de văzut la întoarcere. într-adevăr este imens. îmi chiar place, Legananny era prea ... intelectual pentru mine. Îi trântesc și ăstuia niște poze, lângă el, urmele unei case.
















- Posted using BlogPress from my iPhone