nota de plată pentru tăcere și cap plecat. dar și pentru "deskurkieren"

aflu, urmând o suită de linkuri că, la sighișoara, câteva persoane s-au supărat că am închis sighișoara samizdat. alte persoane au constatat cu prost disimulată suprindere că mai mult, adresa a fost redirecționată către “un oarece blog”, ca să citez inexact. aceleași persoane care mă sfătuiau că, dacă plec, să nu-mi uit rădăcinile. care rădăcini?! ce fel de rădăcini ar trebui să nu rup pentru a-mi putea păstra libertatea?! cele ale lașității și compromisului care ne-au împănat istoria?! o țară de no-name care și-a exilat rapid name-urile?! nu alea sunt rădăcinile mele, sau, cel puțin, nu percep că aș avea într-un anume fel legătură cu ele.

ei bine, în primul rând, eu am înființat sighișoara samizdat, iar adresa respectivă se află în proprietatea mea. argumentul unora că sighișoara samizdat nu mi-a aparținut doar mie, ci și celor care și-au adus contribuția, stă în picioare precum broasca beată (scuze tibi!). nu am făcut altceva decât să ofer spațiu altor persoane care într-un fel sau altul au agreat politica publicației. și care, au ales, cu nume și pronume, să își pună cum se spune “curul la bătaie”. au fost puțini. extrem de puțini! majoritatea și-au arătat mușchii anonimi sau mă felicitau șușotind, pentru curaj, sau, culmea nesimțirii, mă rugau să scot niște castane din foc că lor le era lene sau le dădea lașitatea pe urechi afară!! asta pentru că, am tras concluzia, în general sighișorenilor le lipsesc coaiele. mai mult, s-au complăcut și se complac în tăcere, acceptă fără crâcnire ca o mână de eunuci (vezi majoritatea elementelor din consiliul local prin hororoabilii lui componenți, vezi procurori, judecători, primar, vice, și alți harnici mâncători de căcat) să îi încalece în cel mai penibil și deșănțat mod.

sighișoara samizdat a fost un spațiu deschis, o tentativă personală de a dizloca tăcerea comunitară. aplecarea comunitară. masochismul comunitar. lașitatea. complictatea. a fost prima publicație banată de către un afacerist local care azi este senator. a fost prima publicație care a oferit pe tavă somnorosului dna, DOVEZI irefutabile de corupție.

aflu acum că țara e în budă. aud lamentări. înjurături tăcute.

păi s-a ajuns unde era logic să se ajungă, stimabililor! zic eu că prea târziu! nota de plată pentru că AȚI tăcut şi v-aţi complăcut, trebuia să vină odată! nota de plată pentru că în loc să luptați, v-AȚI descurcat, trebuia să vină! e nota de plată pentru că v-AȚI furat atâta timp căciula! nu am niciun respect pentru sighișorenii de acum, decât pentru câțiva, pentru care degetele de la o mână îmi sunt arhisuficiente. sighișorenii de azi au acceptat ca orașul să fie mutilat sub nasul lor (au înghițit orice promisiune de căcat pe nemestecate, exemplu dracula parcu), au acceptat ca orașul să le fie furat pe hălci (pentru făcut fălci), istoria lui, de asemeni furată. sighișoreni, vă meritați soarta, și nu o spun cu satisfacție, ci cu silă profundă!

iar dacă vă simțiți în stare să vă recuperați coaiele, puneți de un blog, atârnați-vă o pancartă de gât pe care să scrieți I WAS NOT STUPID, JUST COWARD și rupeți tăcerea! Dați cu ticăloșii de pământ și dovediți că aveți dreptate criticând pe la colțuri că am catadicsit din prea multă silă și dezamăgire să închid sighișoara samizdat.

P.S. rog să nu postați comentarii

callahan, incorectul din toate punctele de vedere

a trebuit să ajung pe această insulă, să am o conexiune tv la sky, câteva programe culturale dar mai ales posibilitatea să îmi înregistrez câteva dintre filmele, documentarele, concertele pe care, foarte probabil, nu le-aș fi văzut niciodată acasă...

mai ieri, dau pe bibi see for de un documentar despre cartunistul john callahan. auzisem de el, numele de irlandez m-a făcut curios așa că am programat înregistrarea documentarului. pentru că marea mă trezește cu noaptea în cap, n-am găsit nimic mai bun de făcut în dimineața asta decât să probez înregistrarea cu degetul...

n-are rost (sic!) să mă apuc să vă povestesc despre excelentul documentar, iar aici puteți afla mai multe despre paraplegicul caricaturist. m-am gândit doar să postez câteva dintre caricaturile salte care au oripilat (o parte) din pudibonda americă, dar au extaziat o bună parte din lume... nimic nu este sacru, sau, vorba lui gauguin: ...în viață ai dreptul de a îndrăzni orice...


























































































































































































































și pentru că tot se apropie tot mai comercialul crăciun....

niște nume

păi, s-au adunat ceva pacienți. am făcut acum un inventar succint de nume și am descoperit că am jumătate din beatles (patru lennon și un mccartney), un mcloughlin, dar nu este john ci o ea, doi kennedy, o farrell, o o'hara (nu din tara), o o'tool (o fi drincănind la fel ca peter?!!), un gallagher (nu se știe la ghitară deloc dar joacă hurling), două ferry gemene (chiar acum am citit un interviu, brian de la roxy music a făcut 65...), o cassidy (chiar arată că ar putea fi rudă cu butch), și cinci murphy (niciunul nu catadicsește să mai adauge o lege la lista de legi oferită de celălalt murphy care probabil nu îmi va fi pacient niciodată).... oh, am uitat de familia o'connor... îi aștept pe joyce, wilde, swift, heaney sau hewson, că am timp....

să ne crucim puțin

n-am avut ce face decât să beau un ghinis azi, că prea ploua... sub nasul meu, un ziar. mă râcâie michiduță și-l răsfoiesc. aflu astfel că, popălăul hăl mare de-i zice benedict n-a găsit ceva mai bun de făcut decât să se ia de “extremiștii secularizării”. deci, pudibond, nu l-a nominalizat pe richard dawkins. nici nu era nevoie, că toată lumea asta ca mine, mai nedusă la beserică a înțeles perfect. deci, nenea dawkins cu genele lui egoiste e vinovat de toate porcăriile ce se perindă sub nasul nostru în fiecare clipă...

sigur, respectivul nene, acu doar câteva sute de ani, ar fi fost alungit fizic cu vreo douăj de țenti, și apoi ar fi fost roasted în public ca egzamplu perfect de antichrist...

ce uită benedictul nostru este să se uite în propria ogradă. numai aici, peste gârlă, popălăii s-au dedat la prospături de nouă-zece ani, numite generic copii.... și nu numai aici, și nu numai la catolici....

benedictul nu se uită și la maniPULAtorii acestei lumi ascunși după teancurile de bancnote și care stau zăvorâți în clădirile imense de pe ualstriturile lumii.... și care, doar mai anțărț au pus lumea pe butuci...

nici borul nostru românesc nu stă mai bine. beserica noastră neaoșă de la 1054 încoace se află într-un permanent felatio cu stăpânirea (că s-a numit voievod, rege, tovarășu președinte sau domnii parlamentari). aceeași beserică în plină perioadă de criză poftește indecent la banu public ca să-și facă matahală de catedrală...

nu știu dacă dumnezeu există. dacă da, consider că din start a fost profund selfish oprind amărâta de populație din mare e grădina ta să acceadă la pomul cunoașterii. ha?! adică ce, imensa populație compusă din adam și eva (că pe lilith a trimis-o cam din aceleași motive în neantul uitării...) puteau deveni ei mai dăștepți decât însuși creatorul?! păi dacă da, atunci respectivul a fost depășit de eveniment și a supralicitat. exact ca o gaură neagră mică ce se dorește a deveni o superblackhole....

mă bate cel de sus, nu?! păi ne bate pe toți urmașii păcătoșilor de ne stă mereu aroma de poamă-n gât...

nu pot decât să afirm că este o onoare pentru richard dawkins să fie făcut țap ispășitor. semn că nu este totul pierdut pentru unii dintre noi... și nici pentru ăilalți care cu o mână fac semnu crucii și cu cealaltă mânuiesc banul și ganul...

dublin, nu dablin

până a ajunge aici, auzeam una și bună, dablin, dablin. când, este toată ziua (ploioasă ca a irlandezului), dublin. că e din cork, armagh, donegal sau down, tot dublin îi spune. exact așa cum îl citeam eu înainte și îl pronunțam dablin.

m-am dus l-a dublin nu pentru a călca pe urmele lui leopold bloom ci pentru că, colegii mei de pub de aici mi-au spus că cel mai bun ghinis tot la dublin se bea. neaparat într-o zi ploioasă. cum, cel mai greu de găsit în irlanda este berea ghinis și zilele ploioase, am încercat dublinul ... cu talpa piciorului. n-a fost un șoc cultural. știam că este extrem de cosmopolit, că lumea este foarte veselă (da, puburile sunt full eye sâmbăta), și multe alte asemeni...

știam de exemplu că joyce are statuie la dublin. cu toate că, s-a rupt de catolicism (horribile dictu mai ales într-o irlandă profund catolică la acea vreme) încă de la la vârsta de 15 ani (o fi avut și el probleme care acum scutură biserica catolică din temelii?!), și, practic s-a autoexilat detestându-și (oare?!) țara natală. citind portretul artistului la tinerețe, găsești multe explicații, și deloc mărunte.



















mie mi-a plăcut “ulysse”. nu știu de ce! îl începusem de vreo douăj de ori și l-am tot lăsat după câteva pagini, cam la fel ca și cu proust. probabil nu eram destul de copt... apoi, ca și pe proust, l-am savurat ca pe-o madeleină...

desigur, la dublin a plouat de vreo cinșpe ori, dar am și apucat să bag un ghinis de la mama și tata lui, alături de o plăcinta ciobanului care putea să lipsească liniștit din decorul mesei. mâncarea tradițională (dacă nu e cumva pește) nu este punctul forte pe insulele astea. probabil de-aia au inventat vischiul și ghinisul. un banc auzit în chicago te întreba de ce dumnezeu a inventat dumnezeu ghinisul. și tot bancul răspundea, ca nu cumva să cucerească irlandezii toată lumea...

la muzeul național mi-am umplut privirea de aur. torques imense (cum naiba puteau purta celții asemenea greutăți de aur la gât?!), arme, vase de cult, eteceuri... oricum, istorie cât încape. artefacte absolut minunate, de o finețe incredibilă. și asta îmi audce aminte de clișeul nostru cu dacii care erau cei mai și cei mai... pe naiba! de la daci nu a rămas nici măcar scrisul, probabil erau prea ocupați cu vinul (deși nici keltoii nu duceau ulcioarele la ureche...). cel mai mult m-au dat pe spate armele. fin construite, atât cele de bronz, cât și cele de fier...

pe străzi, buskeri de toate muzicile (și nu numai muzici), trupa asta chiar era mișto, păcat că nu i-a prea lăsat ploaia să se desfășoare....














am remarcat cât de puțin constipată e lumea asta (plină și ea de tot felul de bube), știu să se bucure de fiecare clipă, și o fac lipsiți de complexe sau ifose. și am mai remarcat la teveul oficial din sud o trupă bestială (un fel de divertis din zilele lor bune, dacă or fi avut de-alea). se numește “the savage eye” (dați și voi un serci pe iutub). e drept că trebuie să te obișnuiești cu dialectul. concluzia mi-a spus-o vecina (poloneză, cu boifrend irlandez). numai popoarele puternice au atâta capacitate de a se autorioniza...

corect!

scoici la maț

ideea de a mânca moluște nu e nouă (nici la om). îi văd toată ziua, pescărușii, cum se fâțâie în funcție de flux și reflux. nu păreau foarte hămesiți, tot ciuguleau câte ceva de pe plajă. apoi, apăreau ciorile furăcioase, coțofenele și mai furăcioase... oameni, mai puțin. ei au supermarketurile...

mi-am cumpărat wellies ca să mă pot plimbăți și eu pe lângă pescăruși. odată ajuns în larg, plin de midii. mii de midii. sute de mii, de doate mărimile, ascunse jumătate în nisip, printre alge, toate cu mustățile agățate de te miri ce (pietricele, alte scoici, bușteni)

m-am holbățit la prețul lor pe la sainsburi, nu foarte mic (da nici de faliment). așa că azi, dacă tot a plouat de vreo 50 de ori, mi-am luat țoalele de irlandez, wellisurile în picioare și am mers să le fac concurență pescărușilor....

nu m-am zgârcit, da nici nu am făcut exces. cam asta a fost recolta brută...
















după o baie bună, le-am băgat la opărit de vii. sinistru, nu (da nu le-am găsit jugularele)?! din toată grămada aia, doar trei sau patru nu s-au deschis, semnă că dăduseră deja ortul... a urmat apoi partea cea mai interesantă, scosul din cochilie (e bine de pipăit fiecare dacă a înghițit sau nu o pietricică, nu de altceva dar nu ar fi indicat de aflat asta ulterior, cu dinții...)

unii ar spune că rezultatul este oribil. și alții ar spune la fel... și eu aș putea fi de acord uneori...















ce a urmat a fost furat din cartea lui oliver jamie. undeva am pus niște basmati la fiert. egzact opt minute! altundeva, în niște unt irlandez topit am stors niște lămâie, le-am turnat pe urâtele din bol și peste ele niște sos de soici chinezesc. nu mult, doar atât cât să... niște piper (musai), și doi căței de usturoi pe care i-am zdrobit înainte de a apuca să latre... ah, da, și sare. de mare...















le-am băgat pe toate la maț, vorba kunoliciului. dacă nu o să mai scriu nimica, înseamnă că au fost Mytilus ... phalloides

salvați balenele! dar nu chiar pe toate...

aflu acum o știre proaspătă (asta după ce am revăzut pulp fiction pentru a n-a oară și de fiecare dată scena cu seringa cu adrenalină înfiptă în inima miei wallace mă face să tresar și totodată să râd...). eneigesul britanic (un fel de casă de asigurări de sănătate dar mult mai darnică decât aia românească) a băgat banu în...salvatul balenelor. ha?! nooooo, nu-i vorba de alea albastre sau cu cocoașă, nooo, ci de alea bipede, oarecum gânditoare și care toată viața lor au băgat la maț (ca să îl parafrazez iar pe kunolici) până au bătut tona. după ce au apărut problemele (de suflat, de răsuflat, de îmbrăcat, de mișcat și alte alea), balenele umane au apelat la medicină. și cum eneigesul britanic vede de sănătatea oamenilor până la exagerare (nu ca al nostru care ar trebui să facă contract cu BOR-ul nu cu doctorii...), a băgat banu gros în peste 4500 de operații de bypass gastric, operație care, făcută privat ar costa între 9000 și 11000 lire....

asta ar fi ca și cum cas-ul nostru de căcat ar băga banul contribuabilului în operații estetice la parlamentari și guvernanți doar-doar fețele lor ar aduce a oameni și nu a cururi...