nádúr na hÉireann (natura Irlandei)

Am zăbovit (a fost eminamente necesar să o fac) o bună bucată de timp pentru a scrie măcar tangenţial despre acest subiect. Asta pentru că, prima impresie pentru mine a fost contradictorie. Contradictorie este şi impresia mea de acum. Există aici un farmec aparte dezvăluit de un "nuştiuce". Pentru că, în fapt, nu se poate vorbi despre natura de aici în sensul în care vorbesc despre Natura de acasă. Pentru că, pentru mine, a fost, este şi va fi mereu un subiect sensibil pe care, recunosc, îl tratez cel mai adesea total subiectiv...

Mi-am ales, nu ştiu de ce, să fiu acompaniat acum de stranietatea celor de la Cocteau Twins. Poate pentru că Elisabeth Fraser este la fel de contradictorie prin limbajul propus...

Paradoxal, îmi este dat acum să prind cea mai secetoasă perioadă de la 1928 încoace. Asta după ce, urmărisem luni de zile AccuWeather-ul irlandez. Ploi, urmate de alte ploi, în pauze, ploi. De când am poposit pe pământul (roca?) Irlandei, am prins două ploi serioase. Prima, chiar când am ajuns la Dublin şi care m-a murat. A doua, alaltăieri. Acum, se anunţă ceva ploi dinspre Atlantic.

Peisajul Irlandei este, cred, în proporţie de 90%, total antropizat. Am făcut o sumară socoteală şi a reieşit că suprafaţa împădurită a întregii insule echivealează cu aceea din zona Sighişoarei, mai precis cea cuprinsă între Rupea şi Mediaş. Este incredibil când, în secolul XVI, 70% din insulă era acoperită cu păduri bătrâne de foioase, în special stejar. Urmele mai persistă pe ici pe colo. Iată
un exemplar demn de Breite...















Unde au dispărut vestitele păduri?! Simplu. Contextul politic de atunci a impus această conduită funestă. Astfel, în două sute de ani, suprafaţa împădurită s-a redus drastic fiind înlocuită cu păşunile tipice de acum, şi câmpiile cultivate din centrul insulei.















Pe ici pe colo, în anumite zone, s-au făcut împăduriri, cel mai clar exemplu este chiar pădurea Rostrevor pe care o zăresc zilnic de acasă. Prima plimbare a generat un şoc total. Nu recunoşteam coniferele, mai simplu a fost la foioase (fag, stejar, paltin, alun, soc). Pădurea de conifere aduce mai mult cu una de pe coasta vestică sau estică a Americii.
















Tuia occidentală înaltă ca molizii de la noi, duglaşi imenşi, chiparoşi. Toţi o duc de minune. De fapt, oriunde întorci privirea, prin curţile oamenilor (dar şi în flora spontană!) îţi este dat să zăreşti tot felul de rodhodendroni, fuchsii sudamericane, glicine imense. Cam astea am reuşit să le recunosc, e clar, se impune un deteminator nou.
















Tot lângă mine, Kilbroney Parc. Cedri imenşi, araucaria (da!) şi desigur câţiva stejari , paltini şi fagi. În rest, tot felul de conifere necunoscute (sau vag recunoscute...)












































Irlandezii sunt mari iubitori de natură. Pe asta amărâtă pe care o au, o respectă şi ies de câte ori au ocazia în sânul ei. Dacă este să vorbesc despre biodiversitate, un biolog român aici ar face depresie. Nu tu broaşte sau şerpi (da Tibi!!), câteva specii de fluturi (da Kuno!!). Nu ştiu, am senzaţia că trebuie să pierzi tot ce ai avut, ce a fost să rămână îngropat nostalgic în memoria colectivă, pentru a putea aprecia la adevărata valoare ce nu mai ai. Nu pot să nu fac comparaţie cu dispreţul şi indiferenţa pe care le manifestă românii faţă de Natura pe care o au! Poate că am merita şi noi să trăim câteva sute de ani într-o sahară, pentru a putea preţui la adevărata valoare darul pe care l-am primit de la Natură. Dar nu o facem, nu avem capacitatea genetică probabil de a preţui ceea ce încă este preaplin. Pădurile însă se duc încet dar sigur, gunoaiele sufocă fiecare colţ de Natură, o batjocură care nu va rămâne neplătită. Din păcate, plata va fi făcută de urmaşii noştri...

Am încercat să suprind totuşi câte ceva din flora spontană de aici, aşa săracă cum este...
















































da, şi afine ce au început să se coacă...
















Se discută intens despre un program naţional de reîmpădurire a Irlandei (se estimează că suprafaţa împădurită ar creşte cu aproape 20%) din fonduri europene. Ar fi vorba de cel mai gigantic proiect de acest fel din istoria modernă a Europei. Am avut ocazia să văd un documentar pe această temă. Argumente sunt suficiente. Problema este că un astfel de proiect trebuie să implice masiv populaţia întregii insule. Mare parte dintre irlandezi sunt fermieri şi privesc cu reticenţă o astfel de idee cu implicaţii nu numai sociale dar şi economice. Ideea însă prinde contur tocmai datorită faptului că ar aduce numeroase locuri de muncă pe termen lung. Sigur, este vorba de zonele montane (vorbim de munţi de 600-900 m!!), acum golaşe dar care, aşa cum sunt, fac parte din peisajul tipic al Irlandei. Acum Irlanda este total lipsită de ceea ce numim "coridor verde", coridor care, ar aduce după sine şi o dezvoltare a faunei şi florei. Va rămâne numai un proiect utopic?! Nu ştiu.

Eu am certitudinea că am lăsat în urmă o Natură în suferinţă. Veştile disparate care îmi parvin (de când am ajuns nu am citit niciun rând din ceea ce înseamnă presă românească, dar nici nu duc deloc dorul ei....) par să îmi întărească certitudinea. Se pare că România a ajuns la starea de "normalitate" după douzeci de ani de zvârcoliri inutile şi energii aruncate pe geam. Iar acum a sosit nota de plată. Cu vârf şi îndesat.

un alt fel de Mecca. una pentru pentru mtb-isti

Kilbroney Parc, Rostrevor forest şi Mourne Mountains sunt ca un magnet pentru mtb-bişti. La sfârşit de săptămână, sosesc din toate colţurile insulei toţi zărghiţii dispuşi să-şi dea drumul la vale pe piste pline de adrenalină. Vin în parcarea din Kilbroney cu maşini înţesate de bike-uri, şi le reglează în parcare. Musai. Aici nu ai voie să te lase frânele sau cumva vreo roată. Cu toate că armurile aduc într-un fel cu cele medievale, numai că nu sunt din oţel ci din kevlar şi carbon, siguranţa este...şi nu prea. Dar aici este şi plăcerea supremă. Riscul.
















Îi întâlneşti şi pe amatorii de cross-country, ăştia sunt ăia singuratici, aleg potecile izolate, urcă şi coboară pe bike, sunt un alt soi.

Unele trasee se fac o singură dată, am parcurs unul cu piciorul. Brrr...
















Oricum, este o revelaţie să vezi atâţia bikeri nebuni pe metru patrat. Abia aştept să am biţa mea, hmmm...

universuri paralele. eels

Tocmai mi-am transferat discografia Eels, nu-i mai ascultasem de multă vreme. Citisem despre ei una, alta, oricum o muzică ciudată (?!!) care poate să placă. "Placă" nu este cuvântul cel mai potrivit. Muzica lor este filosofie oarecum cântată. Ceva din conceptul Califone. Doar ceva, dar direcâia este cu totul alta. La E(els), totul este straniu, inclusiv experimentul muzical şi liric. Sunt absolut neintenţionat, o lume aparte. Mă împrietenisem cu E de foarte demult, ok, nu ştiu dacă pot spune că a fost chiar prietenie, whatever. Probabil de la începuturi, prin 1995. Nu îi ascultam foarte des, ştiu eu de ce? Da, ştiu.

BBC Four începe la ore serioase, seara la 7. După cum bine ştim, este program public, şi pe deasupra, cultural. Eminamente cultural. Aseară, ha, mut desigur total neîntâmplător aici. Nu l-am recunoscut pe E. Nici nu aveam cum, nu-l văzusem decât în thumbnail-uri mititele pe net. În documentar (reportaj) semăna izbitor cu I.T. Brusc, am înţeles cam despre ce era vorba. E ieşise din cuşca-cuib, pentru a porni pe urmele tatălui său, genialul Hugh Everett III. Fizicianul care a schimbat multe concepte şi a propus unul complet nou, cel al universurilor paralele. Filmul, genial! Presărat pe ici pe colo, cu fragmente din concertele Eels. Finalul a fost devastator. Piesa "Things The Grandchildren Should Know", în concert. Chiar şi numai pentru atât şi a meritat să schimb universul...

I go to bed real early
Everybody thinks it's strange
I get up early in the morning
No matter how disappointed i was
With the day before
It feels new

I don't leave the house much
I don't like being around people
Makes me nervous and weird
I don't like going to shows either
It's better for me to stay home
Some might think it means i hate people
But that's not quite right

I do some stupid things
But my heart's in the right place
And this i know

I got a dog
I take him for a walk
And all the people like to say hello
I'm used to staring down at the sidewalk cracks
I'm learning how to say hello
Without too much trouble

I'm turning out just like my father
Though i swore i never would
Now i can say that i have a love for him
I never really understood
What it must have been like for him
Living inside his head

I feel like he's here with me now
Even though he's dead

It's not all good and it's not all bad
Don't believe everything you read
I'm the only one who knows what it's like
So i though i'd better tell you
Before i leave

So in the end i'd like to say
That i'm a very thankful man
I tried to make the most of my situations
And enjoy what i had
I knew true love and i knew passion
And the difference between the two
And i had some regrets
But if i had to do it all again
Well, it's something i'd like to do

grăsimile societăţii de consum

Guvernul a devenit brusc preocupat de apetenţa populaţiei pentru junk-food. Ca orice guvern, el este compus din politicieni. Ştim cu toţii cât de ipocriţi sunt politicienii. Problema mâncării-gunoi nu este de azi de ieri. Şi nu este caracteristică UK şi Irlandei. A cuprins mai mult sau mai puţin, toate societăţile bazate exclusiv pe consum. Cât mai mult consum. Cam 30% din teleshopping-uri vând tot felul de instalaţii de slăbit. Instalaţiile sunt construite în aşa fel, încât să pară că arzi cât mai multe grăsimi cu foarte puţin efort. Deci, instalaţii minune, la fel cu tot felul de diete minune, chimicale minune care îţi topesc celulitele, îţi ard colăceii de pe burtă, îţi schimbă peste noapte "shape"-ul. În fond, companiile care vând aceste iluzii sunt mână în mână cu cele care vând la greu gunoaie pentru îngurgitat...

Lucozade este un fel de apă colorată cu ceva compuşi aromatici, plină de zahăr şi cafeină. Este sora geamănă a Gatorade-ului american. Nu te satură de sete, cafeina îţi dă senzaţia de energie. Totul în detrimentul sănătăţii. Cartofii prăjiţi îmbibaţi de ulei prost, chicken-fingers sau fish-fingers la fel, îmbibate cu uleiuri proaste. Sunt ieftine, nu stai la coadă, le poţi mânca oriunde, inculsiv la budă. Zilnic, tinerii aleg acest meniu înfiorător. Dacă nu, intră pe rol chipsurile, îngheţate de tot felul. Nimeni nu mai merge pe strada cu mâinile libere, este indecent dacă nu bagi sub nas ceva.

Rezultatul este acelaşi ca peste tot unde meniul zilnic te transformă în coş de gunoi. Tineri diformi (mai ales fetele), părinţi la fel (mai ales mamele). Asta în timp ce, rafturile sunt totuşi pline cu produse de calitate (mare parte dintre ele). Hipertensiunea a devenit ceva aproape obişnuit la populaţia tânără!!

înapoi la uniformă

Se poartă uniforme şcolare. Diferite modele şi culori, în funcţie de şcoli. O idee la care, la noi, s-a renunţat într-un mod la fel de revoluţionar cu desfiinţarea ceapeurilor şi distrugerea industriei. Rezultatul?! O sumedenie de păpuşi vulgare, copiind în îmbrăcăminte şi comportament idioatele din plastic pur româneasc de calitate execrabilă, care îşi plimbă "culturnic" silicoanele pe la diverse televiziuni ce concurează între ele la promovarea subculturii. Astfel că la şcoală, ai de a face cu un soi de parada modei suburbane, o lume dedicată parcă cocălarilor şi prinţeselor.

Trebuie să recunosc că am purtat adeseori cu mândrie ponosita uniformă de liceean. Ce mă dispera era problema părului, mereu prea lung. Nu ştiu dacă tinerii de aici sunt mândri de uniformele ce le poartă, cert este că se comportă mult mai decent decât ai noştri. Da, mai fumează pe la colţuri, unii băieţi mai trag o bere, dar nu sunt la fiecare moment cu carnea în gură. Sigur, şi aici tinerii vor să "spargă" regulile, o şi fac, dar nu la modul ostentativ, nătâng, depravat, cum o fac ai noştri. Mie îmi place cum le stă. În zona în care stau, cvasi-catolică, sunt încă şcoli de fete şi de băieţi sub tutela bisericii (cum erau în Transilvania interbelică). Uniformele acestora sunt destul de austere, dar nu mohorâte. Îmi place cum le stă. Oricum ideea uniformelor nu am inventat-o noi. Dar, am desfiinţat-o cu furia aşa zisei libertăţi. Libertate care a rămas la fel de imaginară ca acum 20 de ani...

the end of the Bloody Sunday

După 12 ani de anchetă, comisia Saville şi-a dat verdictul (deja cunoscut ne-oficial). Vinovată de escaladarea violenţei şi de moartea a 14 civili irlandezi (persoane considerate până acum drept "terorişti IRA") se face grupa de paraşutişti ai armatei britanice. Tot ieri, premierul Cameron şi-a cerut în numele guvernului Marii Britanii, iertare pentru crimele comise deliberat. După 38 de ani (late, but not too late) se face în sfârşit dreptate, ziua de ieri, 15 iunie 2010 fiind considerată una dintre cele mai importante date din istoria modernă a Irlandei şi Marii Britanii. Mă întreb, (deh, retoric..) când îşi vor cere cei vinovaţi de toate procăriile petrecute în ţara mea, iertare?! Mă tem că niciodată.

mourne

Aparent sunt mici, munţii Mourne. Dar, având în vedere că locuiesc la 8m faţă de nivelul mării, 860m constituie o diferenţă apreciabilă. Sunt munţi vechi, al căror granit a fost măcinat de gheţari. O plimbare prin munţi te pune în faţa a două extreme. Păşitul pe roca dură, sau dimpotrivă, pe straturi de turbă moale, care îţi dau senzaţia stranie de imponderabilitate. Sus, păşuni unde oile petrec tot anul. Ninge arareori, şi atunci, zăpada moale nu ţine multă vreme. Au o lână extrem de fină, mătăsoasă. Curios, irlandezii nu folosesc laptele de oaie pentru a prepara brânzeturi. E drept, au destule vite, iar brânzeturile ce le-am găsit aici sunt excepţionale. Cedar îmbătrânit cu gust apropiat de cel al parmezanului, sau Blue Stilton cremos şi picant. Sunt crescute exclusiv pentru lână (din care se ţese vestitul tratan irlandez frumos colorat), şi carnea de miel care este absolut delicioasă.















Nici măcar urmă de ciobani. Pârâuri curate, iarbă grasă. Trumele sunt survolate doar de stoluri de corbi gălăgioşi care, se pare, au intrat într-o relaţie ciudată asemănătoare cu joaca cu cornutele îmblănite. Sus, ferme părăsite, cu casele cât unghia. Casele păreau făcute pentru pitici. Exclusiv din piatră, erau încălzite cu turbă, lemnul devenind deja de sute de ani, o raritate. Asta explică dimensiunile, ai spune că toţi irlandezii aveau dimensiunile unor leprechauns.

















Cât despre cum au dispărut pădurile vestite ale Irlandei, o să revin altădată, cu siguranţă.

Bloody Sunday şi soccer

Un sătuc poposit între munţi şi mare. Lumea te salută, sau intră în vorbă cu tine. Primul lucru pe care l-am aflat despre irlandezii din zonă. Sunt mândri. Hopaaa, mi-am spus, ăştia umblă cu nasul pe sus. Nţ!! Era vorba de cu totul şi cu altceva. Aveam să înţeleg, sau, mai bine spus, înţelesesem sensul citindu-le istoria...

Anglia joacă cu SUA fotbal. Constat că aici, toată lumea ţine cu ... SUA. Tot mai mult aveam să descopăr în timp traumele lăsate de englezi pe această insulă. Ultima, va fi scoasă mâine la lumină. Oficial, documentele despre Bloody Sunday devin de mâine publice. Duminica în care, la Derry, au fost declanşate de către armata britanică tulburările care aveau să sfâşie Irlanda de Nord timp de mai bine de 30 de ani. În tot acest timp partea britanică precum şi "unioniştii" au promovat ideea că cei care au deschis focul au fost militanţi IRA infiltraţi printre demonstranţi. Dosarul ce va fi deschis mâine cuprinde 5000 de file şi constituie cea mai scumpă anchetă parlamentară din istoria modernă a Marii Britanii (161 milioane de lire) şi a fost condusă de către Lordul Saville. Deja, concluziile se cunosc. Trupele paramilitare ataşate armatei britanice au deschis deliberat focul ucigând 14 nevinovaţi, majoritatea tineri. Rezultatul a fost (im)previzibil. În noaptea următoare, mii de tineri irlandezi s-au înrolat deliberat în IRA. Ce a urmat, este îndeobşte cunoscut. Ani de teroare de o parte şi alta, întreţinută şi accentuată de prezenţa trupelor britanice pe teritoriul Irlandei de Nord. Mişcarea IRA a luat o amploare de nebănuit, şi, din nefericire, multe atacuri teroriste care au avut loc din partea ambelor părţi, au vizat inocenţi. Teroarea a sleit regiunea. Investiţiile au stagnat, întreaga energie a locuitorilor fiind concentrată inutil, spre violenţă şi separatism.

Peste tot, rănile se văd. În Kilkeel, ştii când ieşi din "zona irlandeză" şi intri în cea "britanică". Intersecţia din centru este străjuită de catarge unde flutură aproape agresiv de o parte, steagul Irlandei, de cealaltă, "Union Jack".

Istoria irlandezilor este destul de asemănătoare cu aceea a românilor transilvăneni. Sute de ani au fost lipsiţi de drepturi civile, catolicii excluşi din viaţa publică, s-a încercat asimilarea prin impunerea limbii oficiale engleze, cea irlandeză fiind interzisă.

Stau la un Guinness cu un englez. M.Y. Sigur, discutăm ca peste tot, politică. Despre istoria Irlandei unde am ales deliberat să vin. Şi atunci, englezul face o afirmaţie care, îmi relevă că lumea unde am ajuns de curând, este totuşi, alta decât cea pe care am lăsat-o în urmă. Îmi spune că Irlanda, este o pată ruşinoasă pe obrazul istoriei. Marea Foamete. O dramă care a răpus peste un milion de irlandezi, care a determinat emigrarea a altor patru milioane spre SUA, Australia, Canada, Anglia, Noua Zeelandă, Argentina. Atunci, "regatul" a refuzat orice ajutor material, ba mai mult, a impus un embargou total insulei. Orice iniţiativă străină de ajutorare a irlandezilor înfometaţi a fost blocată. Spre exemplu, atunci Imperiul Otoman dar şi amerindienii au dorit să trimită ajutoare (!!). Iată "pata ruşinoasă" despre care îmi povestise M.Y. Cu o corectitudine pe care rar îţi este dat să o întâlneşti în partea noastră de lume. Rezultatul "pozitiv" al marii foamete?! în SUA, 64.000.000 americani au origine irlandeză. În Anglia, cei peste un milion de irlandezi emigraţi atunci şi-au pus o amprentă de neconfundat asupra culturii dar şi societăţii engleze. Muzica country este clar, o "derivată" a inconfundabilului folclor irlandez.

Când spui "football" în Irlanda, se înţelege cu totul şi cu totul altceva. Pe insulă, i se spune "soccer". Pentru că aici, sporturile naţionale sunt fotbalul gelic şi hurling. Sporturi bărbăteşti pe lângă care, fotbalul nostru este o adunătură de fiţe. Acum înţeleg cam de unde a plecat rugby-ul, şi de ce englezii au inventat fotbalul. Pare un joc pentru domnişoare pe lângă fotbalul celtic...

În pub, este sărbătoare, toţi serbează semieşecul englezilor. La televizor, "prind" atâtUlster BBC cât şi patru posturi din "republică". Comentariile sunt sensibil diferite. Pe de o parte, la BBC se încearcă să se "dreagă busuiocul" pe când la televiziunile irlandeze criticile sunt acide, se face mişto la greu chiar şi de Wayne Rooney, irlandez sadea. Dar, cel mai mult mă distrează comentariul sec al unui invitat de la BBC asupra titlului apărut pe frontul unui important ziar englezesc. Titlul era "SUA bate Anglia cu 1-1". Atunci, mucalitul afirmă că în Irlanda s-ar fi scris "Anglia bate SUA cu 1-1"

Cahir Linn

A trecut o lună de când am schimbat lumea. Iată ce văd uneori din fereastra-uşă cât peretele, din spatele apartamentului.

Prima dată, am văzut asta....















A doua zi, aş fi putut vedea asta....
















pentru ca seara soarele să privească rătăcit înapoi....
















Nu foarte rar, ai putea vedea asta dacă ai fi aici...
















Acum o lună, am primit botezul Irlandei de cum am coborât din avion, la Dublin. O ploaie caldă, în şuvoaie, de bun venit.

Peste golf, este "republica". Precedentul locatar mi-a lăsat cadou un binoclu Bresser cu care urmăresc ce se întâmplă "dincolo". Păsări de mare, pescăruşi, seara se aciueşte o egretă ce culege peştişorii de printre alge. Aerul de mare cu tonul iodat al algelor, se îmbină cu cel tare al munţilor Mourne din spatele casei. O codobatură vânează muşte pe gazon, stau şi mă prăjesc la soare şi beau un pahar de cidru. Este prima oară când beau cidru. Se potriveşte perfect cu peisajul dimprejurul meu. Codobatura mă priveşte curioasă apoi continuă vânătoarea... Vase vin de către Warrenpoint sau Newry iar sâmbăta şi duminica, golful se umple de yole, yachturi, windsurfere.















La reflux, oameni şi câini se scot reciproc la plimbare pe mal. Un border-collie (câinele emblemă al Irlandei plină de turme de oi) se bălăceşte la nesfârşit în apa curată.