dacă nu te troscăieşti vinerea seara (şi nu te, că nu are rost să intri chiar de tot în rândul lumii), sâmbăta dimineaţa ai ocazia să te scoli ca de obicei, adică la 6 jumate, cu noaptea în cap când defapt e ziuă. arunci o ocheadă afară. în mod normal, plouă, dar nu se arată ca afară să fie normal. şi, bagi rapid la ghiozdan ceva uşor (un suc de portocale, nişte brânză puturos de bună), apoi la rucsac nişte batoane din alea cu cereale şi fructe, apă la punga de cămilă (deşi e foarte puţin probabil să rămâi însetat în munţii ăştia plini de pâraie curate), şi o tai la plimbare. şoseaua este goală puşcă (indecent de goală, ca în hustler), purcezi pe ea inhalând briza mării amestecată cu cea a muntelui. primul popas l-ai scotocit pe net, cu nenea google. Kilfeaghan Dolmen. puteţi scotoci tot cu nenea google sau la tanti Wiki Pedia. loc de meditaţie şi pentru mine, şi pentru CB, bicla mea. instalaţia are respectabila vârstă de 5000 de ani. şi se ţine bine. meditând, rămâi cu o senzaţie stranie de atemporalitate. este ceva ce va mai persista încă o grămadă de vreme, granitul irlandei pare aproape nemuritor. bolovani de granit asamblaţi pentru muritori. muritori ca ei, ca mine, ca voi. oricum, ating o piatră pe care, cu siguranţă, au mai atins-o mulţi alţi oameni, cei mai bătrâni au împlinit şi ei 5000 de ani şi ceva. CB îmi arată cu coada ochiului, muntele pe care vrea să mă caţăr. îi scot limba, de căţărat, mai mult stilul împins, iar la vale nici nu vreau să mă gândesc care pe care. cred însă că mai bine proţăpesc nişte poze. poze de sâmbătă.
şi, cum şi mtb-ul e ca şi viaţa, unde ai urcat tre să şi cobori, după o odihnă binemeritată şi un dialog interesant cu dumnealor, valea la...vale. nu intru în detalii tehnice, dar a fost mişto. bolovani, ceva trambuline pe care le-am gestionat cu destule rezerve şi frâne superhidraulice, apoi o potecă şerpuind pe o coastă plină de ferigi mai înalte decât omul. jos, frânele miros a încins, muşchii, hăă, acu îţi dai seama ce înseamnă să cobori cu toţi muşchii, şi endorfine cât încape... naşpa, iar o să citească cine nu trebuie....
după, ajung iar pe şosea. ceva mai multe maşini, dar full de bikeri de şosea. tipi ce trag într-o zi ture de 150 de mile. sigur, cu biţele lor de cinci kile e acceptabil. nu mai pridideşti să te saluţi, reciproc, deh, suntem aceeaşi tagmă deşi CB-ul meu este un XC, oarecum atipic pentru şosele netede. trec pe lângă o păşune şi, defect profesional, mă holbăţesc după nişte ciuperci. hopaaa, parasoli! trei, mari, laţi şi proaspeţi. aşa că, ajus acasă, mai trag o “natură moartă” irlandeză pentru prieteni Kunolici şi Tibi
şi, cum şi mtb-ul e ca şi viaţa, unde ai urcat tre să şi cobori, după o odihnă binemeritată şi un dialog interesant cu dumnealor, valea la...vale. nu intru în detalii tehnice, dar a fost mişto. bolovani, ceva trambuline pe care le-am gestionat cu destule rezerve şi frâne superhidraulice, apoi o potecă şerpuind pe o coastă plină de ferigi mai înalte decât omul. jos, frânele miros a încins, muşchii, hăă, acu îţi dai seama ce înseamnă să cobori cu toţi muşchii, şi endorfine cât încape... naşpa, iar o să citească cine nu trebuie....
după, ajung iar pe şosea. ceva mai multe maşini, dar full de bikeri de şosea. tipi ce trag într-o zi ture de 150 de mile. sigur, cu biţele lor de cinci kile e acceptabil. nu mai pridideşti să te saluţi, reciproc, deh, suntem aceeaşi tagmă deşi CB-ul meu este un XC, oarecum atipic pentru şosele netede. trec pe lângă o păşune şi, defect profesional, mă holbăţesc după nişte ciuperci. hopaaa, parasoli! trei, mari, laţi şi proaspeţi. aşa că, ajus acasă, mai trag o “natură moartă” irlandeză pentru prieteni Kunolici şi Tibi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu