fakebook, faszbic, fîsbuci....

.... într-un cuvânt, facebook. şuţanii acum nu-şi mai cer numerele de la mobil sau id-ul de mess ci cel de facebook. este o aiureală totală care dă senzaţia de "socializare". întrebarea firească ce se pune este cât la 100 din căruţa de informaţii primită zilnic pe pisiu sau pe smartfone sunt importante?!

o analiză recentă dă un răspuns aiuritor. 0,000003%. restul este pierdere de vreme, spălat de creier şi, repet, senzaţia că nu eşti singur....

între timp, cota estimată la bursă a respectivei reţele a săltat la 20 miliarde de dolari. de ce oare, când informaţiile schimbate, în imensa lor majoritate sunt tâmpenii?! eheeeee, drajii moşului, informaţiile schimbate între voi sunt de căcat (te fac o bere, te fac un şoping sau pur si simplu vrei să te fac?...), dar ele sunt inestimabile pentru cei care stau în spatele reţelei. firme de advertising, magazine mai mult sau mai puţin online, servicii mai mult sau mai puţin secrete....

mai apre câte o ştire trăznet cum nuşcine din patagonia a fost salvat datorită facebucului, cineva din siberia donându-i acestuia un rinichi... scârţ de adormit copii

mai deunăzi, în spatele meu în bus, trei şuţani. unul dintre ei avea smartfonul pe facebook (smartfone care cu siguranţă era mai smart decât apropitarul...). la fiecare minut, scula deşteaptă scotea un bipuit de-i făcea pe toţi călătorii să treasară speriaţi. era semn că scula mai puţin deşteaptă primisese un mesaj pe face...

am remarcat că majoritatea tinerilor se plimbă pe stradă cu ochii pironiţi pe sculele deştepte în aşteptarea unei noutăţi pe face... la şoping la fel, probabil şi pe budă, probabil...peste tot...

deci, ne găsim în epoca comunicării. ha?! adică w.t.f. comunicare?! cu cine? despre ce? când?

întrebarea serioasă este dacă noi mai avem timp să ne aparţinem nouă înşine când, deja a ajuns să ţi se reproşeze că ai avut telefonul mobil închis. se comunică electronic vrute şi nevrute, iar când chat-iştii ajung să se întâlnească face to face, tac vârtos, se uită peste umerii celuilalt şi se simt inconfortabil...

o fâţă intervievată de un reporter imberb lăuda face-ul care o ajută să comunice liber, pentru că ea este alfel foarte shy si se intimidează rapid. poate că fâţa se va căsători pe face, va face copii pe face, şi va şi naşte pe face fără nici un fel de shame...

ăhăă, sâmbătă

dacă nu te troscăieşti vinerea seara (şi nu te, că nu are rost să intri chiar de tot în rândul lumii), sâmbăta dimineaţa ai ocazia să te scoli ca de obicei, adică la 6 jumate, cu noaptea în cap când defapt e ziuă. arunci o ocheadă afară. în mod normal, plouă, dar nu se arată ca afară să fie normal. şi, bagi rapid la ghiozdan ceva uşor (un suc de portocale, nişte brânză puturos de bună), apoi la rucsac nişte batoane din alea cu cereale şi fructe, apă la punga de cămilă (deşi e foarte puţin probabil să rămâi însetat în munţii ăştia plini de pâraie curate), şi o tai la plimbare. şoseaua este goală puşcă (indecent de goală, ca în hustler), purcezi pe ea inhalând briza mării amestecată cu cea a muntelui. primul popas l-ai scotocit pe net, cu nenea google. Kilfeaghan Dolmen. puteţi scotoci tot cu nenea google sau la tanti Wiki Pedia. loc de meditaţie şi pentru mine, şi pentru CB, bicla mea. instalaţia are respectabila vârstă de 5000 de ani. şi se ţine bine. meditând, rămâi cu o senzaţie stranie de atemporalitate. este ceva ce va mai persista încă o grămadă de vreme, granitul irlandei pare aproape nemuritor. bolovani de granit asamblaţi pentru muritori. muritori ca ei, ca mine, ca voi. oricum, ating o piatră pe care, cu siguranţă, au mai atins-o mulţi alţi oameni, cei mai bătrâni au împlinit şi ei 5000 de ani şi ceva. CB îmi arată cu coada ochiului, muntele pe care vrea să mă caţăr. îi scot limba, de căţărat, mai mult stilul împins, iar la vale nici nu vreau să mă gândesc care pe care. cred însă că mai bine proţăpesc nişte poze. poze de sâmbătă.

şi, cum şi mtb-ul e ca şi viaţa, unde ai urcat tre să şi cobori, după o odihnă binemeritată şi un dialog interesant cu dumnealor, valea la...vale. nu intru în detalii tehnice, dar a fost mişto. bolovani, ceva trambuline pe care le-am gestionat cu destule rezerve şi frâne superhidraulice, apoi o potecă şerpuind pe o coastă plină de ferigi mai înalte decât omul. jos, frânele miros a încins, muşchii, hăă, acu îţi dai seama ce înseamnă să cobori cu toţi muşchii, şi endorfine cât încape... naşpa, iar o să citească cine nu trebuie....

după, ajung iar pe şosea. ceva mai multe maşini, dar full de bikeri de şosea. tipi ce trag într-o zi ture de 150 de mile. sigur, cu biţele lor de cinci kile e acceptabil. nu mai pridideşti să te saluţi, reciproc, deh, suntem aceeaşi tagmă deşi CB-ul meu este un XC, oarecum atipic pentru şosele netede. trec pe lângă o păşune şi, defect profesional, mă holbăţesc după nişte ciuperci. hopaaa, parasoli! trei, mari, laţi şi proaspeţi. aşa că, ajus acasă, mai trag o “natură moartă” irlandeză pentru prieteni Kunolici şi Tibi

despre diaree, oarecum

nu ştiaţi că şi diareea poate face obiectul unei reclame? sigur, fantezia firmelor de publicitate nu mai are limite. nu ştiu cât de cufuriţi sunt britanicii, cert este că medicamentul imodium este la mare trecere. reclama este oarecum suprarealistă, începe cu o imagine stilizată din interiorul unei femei (da, femei!) care seamănă cu un soi de fanfară ce a luat-o razna. apoi, femeia-fanfară ia pe cale bucală o pastilă de imodium şi, brusc, debandada muzicală se transformă într-un vals de adormit intestinele....

brusc, am făcut legătura inevitabilă cu diareea verbală a politicienilor români. le-ar trebui zlinic nişte supozitoare de imodium cât dovleacul pentru a o stăpâni cât de cât.

Coffee time...

O altă mare problemă cu care se confruntă un străin ajuns aici este ...cafeaua. Aici, (şi) cafeaua de tip "american" a câştigat bătălia. La micul dejun ţi se aduce automat acel gen de lichid lung, negru şi fierbinte, lipsit de orice fel de aromă, plin de cofeină. Coffee. Shit! La început, la hotel am cerut la bar, pentru că aveau espresor, firesc, un espresso. Foarte probabil eram primul din istoria hotelului care solicita acest lucru. Barmanul, vădit încurcat, m-a întrebat dacă nu cumva doresc totuşi cafea la filtru. Eu, nu şi nu, vroiam espresso. Cert, barmanul nu ştia să îl facă. Astfel că am primit o cafea, e drept mai scurtă, dar cu acelaşi gust oribil...

Chiar dacă fizionomia să presupunem, nu sugerează că ai putea fi străin, dacă soliciţi un espresso este ca şi cum ţi-ai arătat paşaportul (eşti probabil italian sau spaniol...)

Pe Canal str, colţ cu Monaghan str. dai de "Grounded". Barbanul, un tip funny, genul ce nu lispeşe de la nici un festival de genul Glasto sau T in the Park. Ok, lumea intră acolo să bage la maţ prăjituri de tot felul, ceva breakfast (se pare că e totuşi de calitate), şi desigur cafea. da, cafea din aia... Muzică mişto. Radiohead, Blur, dar şi Miles Davis sau Jethro Tull...

Am cerut şi eu espresso. OK, mi-a făcut semn să mă aşez, am primit cafeaua in cinci minute. O aromă ce m-a dat pe spate. Gustul, greu de descris, dar oricum, extraordinar. E o combinaţie a lor, din ceva cafea din Tanzania şi Bolivia. Aroma rămâne mai bine de douăj de minute în gură. Fantastic! Mi-a spus că sunt singurul client băutor de espresso şi că "ăştia de aici" nu ştiu ce înseamnă o cafea adevărată, dar ăsta nu mai e businessu lui, le oferă ce cer...

Cum s-ar spune, a trebuit să vin în Irlanda pentru a bea cel mai bun espresso.

Acum, la clinică am espresorul meu. Este un DeLonghi. Cafeaua o cumpăr desigur de la "Grounded". Mmmmmmm....

P.S. Am băut şi un "irish cofee" de la mama şi tata lui. Excepţional!

Constatare

Azi am constatat că nu am mai auzit de trei luni nici o manea, niciun futu-i strigat în gura mare pe stradă, sau mânca-mi-ai şi alte multe asemeni. Nu am mai văzut la televizor mutrele ipocrite ale politicienilor români sau ale pseudojurnaliştilor, nu am mai auzit de Dăneşan, Popa, Ferezan, Băăă, Ciucan (un soi de manele politice şi ei).

Supriză, nu-mi lipsesc deloc. Foarte probabil, nici eu, lor...