Foarte puțin soare

Trăiesc în două extreme. Un experiment lipsit de întâmplare din care nu trag nicio concluzie. Oameni diferiți, climă diferită. Și invers. Impune sentimente amestecate din care este greu să decizi care este și care nu este... Aici, foarte puțină vară, sau chiar deloc. Vară, în sensul pe care îl știam, pentru că nici la noi verile au fost cândva. Ploile de vară au dispărut aproape complet dar nici aici nu prea există ploie de vară. Arareori tună și fulgeră, dar plouă enorm. La noi, arareori nori negri, și chiar și atunci când furtuna se dezlănțuie, nu mai plouă aproape deloc. Schimbarea o cunosc foarte bine, am monitorizat an de an clima de acasă. Aproape de când eram mic. Medard se confirma aproape întotdeauna. natura avea un program strict, nemțesc. Dupăamiezile, apăreau ciupercile uriașe către vest, apoi seara, ploua neîngrădit cu fulgere și tunete. Apoi senin. Noaptea, mai venea câte o repriză.

Dar era și mult soare. Dar parcă nu atât de nemilos ca acum.

Irlandezii îmi spun că și aici, odată, verile erau veri. Multe zile cu soare deși nu foarte cald. Foarte cald înseamnă aici un mai normal la noi. Sunt innebuniți după soare. Ies ca furnicile într-o zi însorită și se bucură precum copii. Pentru ei, soarele are un preț mare. Acum îi înțeleg de ce cu toții migrează în perioada concediilor în "țările calde". Se întorc precum racii. Arareori vezi pe cineva bronzat natural. Pielea îi dă de gol și pe plajele de prin Portugalia, Spania, Maroc, sau mai știu eu unde mai migrează ei temporar.

Damien este fermier. Un fermier mijlociu. Este mereu cu gura până la urechi, este plin de fericire. Când începem să vorbim despre animale, îi strălucesc ochii. El încă nu este "businessmen" precum alți farmeri. Tot neamul lui au fost ferimeri, Rudele din America sunt și ei fermieri. Este o mândrie în el cum nu am mai văzut demult la un țăran de la noi. Ieri, după tratament mi-a spus că are un week-end mai lung, merge cu soția undeva în sud. Nu are concediu, desigur. Ca orice țăran, nu știe ce e aia concediu. Este entuziasmat că eu mă pricep câd de cât la animale de casă. Îi povestesc amintirile mele de băiat de oraș crescut la țară. Îi povestesc cum stăteam seara cu cana de pleu în gura grajdului așteptând ca bunicul să mulgă vaca pentru a bea o cană de lapte proaspăt. Cum, primul lucru care îl făceam, odată ajuns la bunici, era să controlez grajdul, să văd dacă e vițel, oile, porcii, câinii, pisicile. Cum dormeam toată vara în modul grajdului, în fân, cu mirosul tipic de grajd în nări. Cum noaptea auzeam vacile rumegând, fornăind. El crede că și adevărata meserie de fermier este pe ducă, așa cum pe ducă sunt atâtea meserii tradiționale. Unele au dispărut complet în câteva zeci de ani. Ca și la noi. Mă ducem cu vărul Marton la potcovit caii. Priveam fascinat cum fierarul forja potcoave, dar și cercuri de butoaie, caiele, sape, hârlețe. Era o lume a economiei. Majoritatea obiectelor se reciclau. Nu se arunca mai nimic. Așa și aici. Acum nu. Consumismul a distrus totul. Aici, încălțămintea națională sunt cizmele de gumă. Înainte, ele țineau și peste zece ani. Acum, dacă țin un an, e bine. E doar un exemplu ce doar pare banal.

M-a invitat să-i vizitez ferma. Cu siguranță am să mă duc. Apoi, să bem un Guinness în Carlingford. Acolo este cel mai vechi pub din Irlanda. Și cel mai bun Guinness. Cu stridii, este excelent. Nu există nimic mai plăcut decât asta. Să bei un Guinness bun alături de niște fermieri sănătoși, glumeți peste poate, într-un pub adevărat. Este unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care viața mi le-a oferit, a alege Irlanda ca experiență de viață... Adevărata Irlandă, sau ce a mai rămas din ea.

Încerc să nu idealizez, dar, am petrecut deja suficient timp aici pentru a putea trage niște concluzii. Iată de ce nu-mi lipsește România. Nu cred că altundeva, oriunde, m-aș fi adaptat atât de bine. Și tocmai de aceea, am ajuns să nu mai socotesc timpul

ochiul detașat al lui haneke

"code inconnu" este în bună parte, un documentar. poziția imobilă a camerei de filmat asta vrea să și spună. eu, haneke, nu am nicio părere critică asupra propriei mele viziuni. ea este, voi priviți. dacă vreți, trageți conculziile voi, eu nu-mi permit asta...

lumea lui haneke este mereu aceeași, fie că vorbim de al șaptelea continent (un film cutremurător...), hidden (unde joacă magistral aceeași juliette binoche), das weisse band, benny,s video. o lume unde cortina cade de la începutul spectacolului, tot ce se întâmplă pe parcurs se petrece pe ascuns (hidden), se petrece pe un alt continent care există doar după moarte, sau în incapacitatea omului de a se regăsi în propria-i alegere, fie că e vorba de religie, artă sau pur și simplu familie... haneke pur și simplu spune tăcând, realitatea nu-mi aparține eu nu vă ofer decât pe voi înșivă...

codul necunoscut este un documentar despre relațiile interumane, interasiale, familiare și despre emigrație. toate se întrepătrund într-o lume care a devenit aproape peste noapte, un turn babel nu numai al graiurilor dar și al sentimentelor. unde iubirea este doar o rămășiță a ceea e ar fi putut fi vreodată, spre deosebire de hollywood unde finalul este iubirea regăsită și sigilată forever cu săruturi de reclamă proastă.

emigranții, fie ei arabi, negri sau români, tind către o lume iluzorie unde doar partea materială fascinează. și ea, rămânând în imensa majoritate a cazurilor un vis nerealizabil. drama este că, și ceilați, oamenii locului sunt străini de propria țară, de propria familie, de ei înșiși...

anne, cu o căsătorie ratată, este actriță și joacă într-un film unde iubirea este atotputernică.
maria, o oșeancă care cerșește în mijlocul parisului, printr-un incident stupid, este deportată în țara de origine unde povestește familiei cum a muncit ca îngrijitoare la o școală
george, soțul annei, este fotograf freelancer. umblă prin teatre de război (bosnia, afganistan) de unde trimite imagini cutremurătoare. odată întors acasă, constată faptul că acasă este cu totul altundeva, dar nu știe nici el unde...
fratele lui george, jean, lucrează la ferma tatălui. sătul, fuge de acasă. tatăl, îl ademenește înapoi cumpărându-i o motocicletă de vis. la câteva zie, jean pleacă din nou, se pare definitiv, cu motocicletă cu tot. tatăl, de necaz, își omoară animalele din fermă...

amadou, din mali înceară să facă dreptate simțindu-se el însuși nedreptățit la un mod abstract. este emigrantul negru care, implicit, este cetățean de mâna a doua. marele lui succes este că își face o prietenă albă cu care se afișează la restaurant, încercând să demonstreze ceva ce e inutil de demonstrat. tatăl lui, șofer de taxi, muncește din greu ca să-și întrețină cele două neveste și cei cinci copii. inutil. într-un final se întoarce singur acasă în mali....

dar poate cel mai interesant episod este cel al mariei care este ademenită de un consătean să călătorească clandestin înapoi în franța, alături de alți consăteni, ascunși într-un tir. în paris, constată cu stupoare că locul ei de cerșit este ocupat de către o țigancă cu un puradel în brațe. caută dezorientată un alt loc. finalmente, găsește unul dar, este imediat acostată de bulibașa bandei de cerșetori care o gonește. și cerșitul a devenit un lux....

supratitlul (sau subtitlul) filmului este "câteva povești incomplete despre niște călătorii". este doar o ironie fină a aceluiași haneke penru că, ele, poveștile, sunt cât se poate de complete, chiar dacă fiecare episod are finalul parcă tăiat cu o ghilotină...

cât despre călătorii, ele defapt nici nu există. este vorba doar de o imensă rătăcire fără început și sfârșit în căutarea propriilor noastre umbre...

artistul, la plezneală

de ani buni, oscarul devine tot mai boring. și este normal să fie așa când, ideile noi dar și aducătoare de bani mulți la producători, încep să secătuiască sau, în cel mai bun caz, să se repete....

numi pierd bunătate de noapte ca să ascult glume răsuflate sau chiar penibile la gala oscarurilor. în primul rând pentru că, pentru mine personal, holiudu cu creațiile sale nu mai există decât în foarte mică măsură. m-am îndreptat spre lumea filmului european, asiatic, a filmului cu buget redus, independent, filmului care arată curul cenzurii tâmpite din sua (știați de exemplu că multe filme americane au două versiuni, una pentru america, unde nu poți auzi cuvintele fuck, dick, pussy și alte alea, și versiunea necenzurată făcută pentru europa, europă care, tradițional este mai open-mind decât cretinii de la cenzura de film a sua)

în perioada în care eram în sua, fusese programat pe nuș ce canal reservoir dogs al lui tarantino. desigur îl văzusem acasă, dat jos cu torentul. eram nerăbdător să-l revăd, așa că seara m-am tolănit pe cauci, am deschis o doză-două de ghinis aduse direct din antarctica și m-am pus pe așteptat. și a început filmul. uat ă fac?!! mi se părea că văd un cu totul alt film. geeez! după zece minute am rămas doar cu ghinisu, ghietu...

artistu lu pește care a umflat grosu la gargală l-am văzut. pen că eram curios. vroiam să retrăiesc vremea când mă înghesuiam să fac rost de un bilet la clubul cefere sau la cinema steaua roșie să văd treij de ani de veselie și alte delicii cu chaplin, keaton, linder, stan și bran....

artistul (filmul oscarizat recent) este doar o găselniță bănoasă (bine zice regizorul că..este altceva. eu aș fi spus, doar altceva). o găselniță franțuzească bănoasă bazată exlusiv pe holiudu mut. bine făcut, bine gândit să stoarcă în mod egal lacrimi și zâmbete nostalgice. nu este decât o leșie amărâtă în alb și negru. și mut pe deasupra (unul dintre secrete)... și când te gândești ce filme geniale au scos franțujii, filme care nici măcar nu au adulmecat aerul eleiului...

nu am văzut hugo-ul lui scorsese dar cu siguranță îmi va place mai mult doar prin simplul fapt că este o poveste (se pare mult mai sinceră). și pentru că îl are pe sașa baron cohen în distibuție....

cât despre alte premii, o remarcă. este remarcabil să iei un oscar jucând rolul unuia dintre cele mai scabroase personaje ale istoriei recente. e vorba de margaret teacher. un alt film pe care, cu siguranță, nu-l voi privi...