gallagher. rory.

duminică am tras o tură cu bike-urile cu prietenul gerry. o tură ca lumea, prin locuri unde nu dai nici de mașini, nici de bikerii de șosea. și unde poți testa frânele, pentru că cobori în stilul ori la bal ori la spital. gipiesu m-a înregistrat la coborâre cu 57km/h, ok, pe un drum unde doar adrenalina mai contează. sigur că am ales o rută țapănă, unde și dai pedale la deal, dar și pentru că, pe traseu este o micuțenie de localitate, îi spune hilltown (nu helltown...), unde, la spar (da, lanțul ăla nemțesc de magazine), poți să îți faci un espresso segafredo de toată pomina. așa că, într-un oraș pustiit de mahmureală, ne-am oprit să băgăm o cafea. gerry și-a luat americănească (mai pe românește șitul ăla la filtru care nu are nimic în comun cu cafeaua) eu am pus un espresso. la casă, o foarte tânără. blondă. la cafeaua lui gerry nu a fost nicio problemă, în schimb, când s-a holbățit în ceașca mea m-a întrebat dacă nu cumva aparatul s-a stricat și a scuipat acolo câteva picături de cafea până să dea ortul. i-am explicat fătucei că ceașca mea conține ceea ce se numește espresso. totuși, ca să evite un posibil complaint s-a dus să dabălcec. am însoțit-o și i-am arătat cu degetul arătător că acolo dacă push, curge espresso. anyway, nu a fost foarte convinsă că mă pricep la mânuit aparatele de cafea (la cafea oricum eram bizar de-a dreptul), am plătit și am ieșit pe o bancă lângă biserică să ne bem cafelele. ici colo, mai trece câte-o mașină, este totuși o rută principală către newcastle, orășel pe malul mării irlandei unde irlandezul de sâmbătă-duminică merge să bage sub nas și să își ducă copii la un fel de parc de distracții, iar ăla bogat și-a tras din timp, domenii, viloaie, iahturi.

odată cafeaua băută, băgăm pedale. la vale. curge bike-ul precum ghinisul viitor pe gâtlej, și, la un moment, facem dreapta pe kilbroney road, ce încalecă șaua munților, traversează două păduri faine și se oprește taman în fața unor pub-uri. drumul, empty. urcăm ușor (logic) doar atât cît să revedem oile lipicioase ce ne privesc ca pe niște ozeneuri. apoi, de pe asfalt cotim pe drumul de pădure. oh! să toti bagi pedale. încă nu coboară, suntem pe șea, mergem paralel cu yellow river (sigur, domnii fogarty de la CCR erau tot irlandezi la gene) apoi, după ce trecem peste un pod nașpa, din metal (deh, rezervație), coboară. de la 400m la 3 pe doar 5 km. gerry în față, eu după, mai țopăi peste hopurile amenajate de nebunii cu DH. brusc, bag o frână de înroșesc discurile. în dreapta, la lizieră, în iarba grasă, pe lângă niște muscărițe, bucile lui demidoff în mai multe exemplare. așa hribălăi rar am găsit acasă. toți, ca piatra. ca să nu credeți că mint, uite aici două poze...






























în sfârșit, ca să nu vă mai plictisesc, am încheiat tripul în pub la un ghinis. două, recunosc. gerry este mare amator de blues. și este cum s-ar spune, din gașca mea. spre deosebire de mine, tipu ăsta n-a fost nevoit să-și crăcească timpanele la europa liberă la cornel chiriac să asculte led zeppelin, jethro tull, the who, traffic, stones, și alții ca ei. nț. i-a văzut live, la vremea lor! după el n-a alergat nimeni să-i tundă părul sau să îl întrebe de ce poartă blugi, nici nu l-au pus la judecată la sala eminescu în fața tuturor liceenilor sighișoarei de rahat că de ce a scris lui cornel chiriac scrisoare ca să o poată asculta cu gogonele pe traseu pe janis joplin. pur și simplu, gerry l-a cunoscut la warrenpoint pe peter green, la o bere, pe levon helm și alți nebuni rătăciți pe malul lacului carlingford. oricum, nicunul dintre noi nu anticipa că o să schimbe doar peste o jumătate de oră o vorbă cu john paul jones care venise la un prieten aici, în rostrevor...

oricum, la ghinis, ne-am avântat. ba că sonny landreth, ba că derek trucks (el cu preferații lui americani), iar eu o țineam cu jimmy page, eric clapton, peter green sau steve winwood de pe insulele astea. cert este că la un moment dat, când s-a așezat crema frumușel peste al doilea pint, ne-am amintit simultan de cel mai nedreptățit ghitarist de blues-rock. rory gallagher...

irlanda a dat o grămădoaie de personalități (nu pun la socoteală diaspora irlandeză). dar în istoria muzicii moderne rory gallagher rămâne mai mult decât un mit. personalitatea lui este la fel de puternică precum falezele donegalului de unde se trage. despre el doar auzisem pe vremurile alea, când cunoscuți erau bitălșii, stonșii, zepelinii, diparpălii. hai, mai un hendrix, o joplin, un alvin lee, din cauză de woodstock. gallagher era doar pentru cunoscători. este exact ca în lumea vinurilor, a cafelei sa au malt-urilor. la un anumit nivel numai, începi să guști crema...

așa că azi, deși îl aveam pe rory în arhivă de multișor (l-am și ascultat sporadic), l-am trasferat integral în arhiva de 32 de gigi ai aifonului. magnific! pe bus, la dus la job, la job, unde am conectat divaisu la boxe, la revenire. imens! total!

știu că rory este undeva în top. nu știu pe care loc, și nici nu mă prea interesează. cert este că a fost unul dintre marii ghitariști ai lumii, un singuratic, a cărui ghitară a dat năvală în lumea bună a blues-rock-ului. rory a murit stupid, din greșeala medicilor. sigur, ca orice irlandez (plus muzician pe deasupra) mai trăgea la măsea. oricum, la ora asta, cel mai mare aeroport al irlandei de nord poartă numele unui așa zis fotbalist de care îmi aduc aminte perfect. george best. un alcoolist care a avut o scurtă perioadă de glorie. este clar că botezarea aeroportului s-a făcut pe criterii politice dat fiind că soccerul (sau cum îi zicem noi, fotblat), nu este nici pe departe în meniul irlandezilor. este un sport englezesc (deși inventat tot de irlandezi), dar aici pe insulă, nu are succes. aici, cum mai spuneam altundeva, sunt sporturile gelice. GAA.

nu ar fi fost oare mai nimerit ca aeroportul să poarte numele nu unui distins alcoolist (e ca și cum i-ai da numele de dobrin otopeniului, deși, fie vroba între noi, gâscanul a fost cu câteva niveluri peste best, asta ca să fac și un joc de cuvinte...) ci al unuia dintre marii ghitariști ai lumii?!...

din păcate, gallagher a fost 100% irlandez. pe vremea trabălurilor, el cucerea cu ghitara lui irlandeză, anglia.

și, dacă este să stau să mă gândesc bine, a fost mult prea mare chiar și pentru un nume de aeroport fie el din belfast...

pisi. la ieșire, pe o bancă la povești cu un tip din warrenpoint, john paul jones. gerry îmi trage un cot și mă întreabă dacă știu personajele. nu aveam cum, oricum, cu tipu din warrenpoint copilărise. am traversat strada, am făcut cunoștință și ne-am pus la povești ca vechi prieteni, despre muzica rock, normal. nici urmă de înfumurare sau ceva de genul ăsta, nici n-ai fi spus că unul dintre cei patru povestași era fost membru led zeppelin.

sloncha!

toamnă

și aici este toamnă, să nu vă închipuiți altceva. numai că este un altfel de toamnă. cu toate că arțarii și-au înroșit frunzele, iar cele ale stejarilor converg către galben, tufe de flori continuă să înflorească. fuchsiile sudamericane au înflorit a doua oară (pe astea le știu), iar multe altele la fel, de ai spune că a venit primăvara. deci, toamna irlandeză este și un fel de primăvară atipică. lumea încă umblă în tricouri deși diminețile sunt învăluite în ceață, iar soarele se arată discret printre aburi tot mai târziu. cu toate acestea, nu e frig. e o atmosferă plăcută, blândă precum o catifea. albastră.

o știre despre niște nimeni

nu foarte demult, ba chiar foarte recent discutam cu o prietenă despre informație. nu dezvolt aici subiectul pentru că el a fost și este în plină dezbatere. cert este faptul că, odată cu apariția bolgurilor, presa (care între noi fie vorba de multișor s-a pus cu cracii-n tavan pentru a se oferi cu trup și suflet banului și politicii) s-a văzut în fața celei mai mari provocări de la apariția presei electronice încoace....

sunt în țara lui bibisii. nici bibisiul nu mai este ce a fost odată (cel puțin când vorbim de niusuri). și este normal, pentru că bibisiul, acest etalon neatins de nicio altă companie de știri din lume, fie ea și privată, se găsește și el la mila banului public (aici îi zice toată ziua pound). și, cum puterea controlează respectivul pound, vrând nevrând, te trezești în situația de-a lărgi azimutul cracilor sau, mai mult, să schimbi postura într-una mai convenavbilă și mai elocventă, oarecum similară (dar nu atât de brutal) cu băgatul pumnului românesc în gură....

privesc rar știrile. am alte chestii mult mai utile de făcut dimineața (ascultat greath northern, eatliza sau yeasayer) sau pur și simplu să îmi holbățesc ochii peste ceața ce învăluie golful. știri, halesc de pe net. am sursele mele, alternative și mult mai credibile (eheee, oarecum samizdaturi)....

în afară de dezastrul ecologic produs de căte bipi (britișpetroleum) în golful mexic (banalizat rapid de către presă din varii considerente), dezastru care, în afară de virtualul și posibilul de la roșia montană, se regăsește sigur în top ten, nimic altceva care să îmi atragă atenția. zilnic, știri de căcat...

asta până în august....

în august, aflu că în chile, niște mineri au rămas captivi într-o galerie la 700 m sub pământ. inițial fuseseră dați morți, pentru ca apoi...

okei, pentru noi, chile înseamnă cutremure, patagonia și lumea a treia. oricum, o bună parte dintre europeni, habar nu au unde este și cu ce se mănâncă chile (atâta timp cât încă pot băga sub nas kile de junkfood...). și, ca să continui să fiu cinic, oricum în fiece an crapă o grămadă de mineri peste tot (dar mai ales în china care oricum este suprapopulată, isn't?!), astfel că o știre în plus sau în minus despre niște bieți amărâți rămași captivi într-o galerie subpământeană devine nesemnificativă pentru presa superglobalizată și coprofagă....

perhaps. pe mine, evenimentul (nu știrea) m-a captivat. m-a impresionat până la lacrimi concentrarea de forțe (dar și de spirite) întru salvarea celor peste 30 de amărâți.... a devenit precum aici wayne roonie (un fel de mutu la fel de cretin ca al nostru), obiectiv național în chile (las la o parte prestația elegantă a respectivei naționale de fotbal la ultimele mondiale în timp ce englandul care a inventat fotblatul s-a cam căcat pe dumneaei sau au făcut-o "vedetele" ei cu atâta devotament)...

în noaptea asta vom vedea dacă metoda găsită pentru salvarea minerilor va funcționa sau nu. eu sper că da. dar nu asta este important. este important faptul că, într-un anume colț de lume, câteva vieți de oameni (care în alte colțuri de lume nu fac nici cât o ceapă degerată...) au devenit subiect de importanță națională. toată forța acelui popor s-a concentrat într-un singur țel. salvarea!

de ani de zile, tot felul de politruci sau personaje diluate, încasează nobelul pentru pace pe niște criterii care de cam de multișor și-au pierdut esența. a devenit aproape banal premiul dedicat păcii (sic!)...

păi eu, dacă m-aș numi comitetul de decernare al respectivului premiu, anul ăsta i-aș lăsa baltă (măcar anul ăsta!!) pe tot felul de politruci de mucava sau oengeuri sugătoare de finanțe publice și private, și l-aș decerna celor 33 (parcă) de Oameni. pentru simplul fapt că au reușit să supraviețuiască atâta timp în subteran împreună, în timp ce noi, ne sinucidem zilnic, individual, în plină lumina zilei...

nota de plată pentru tăcere și cap plecat. dar și pentru "deskurkieren"

aflu, urmând o suită de linkuri că, la sighișoara, câteva persoane s-au supărat că am închis sighișoara samizdat. alte persoane au constatat cu prost disimulată suprindere că mai mult, adresa a fost redirecționată către “un oarece blog”, ca să citez inexact. aceleași persoane care mă sfătuiau că, dacă plec, să nu-mi uit rădăcinile. care rădăcini?! ce fel de rădăcini ar trebui să nu rup pentru a-mi putea păstra libertatea?! cele ale lașității și compromisului care ne-au împănat istoria?! o țară de no-name care și-a exilat rapid name-urile?! nu alea sunt rădăcinile mele, sau, cel puțin, nu percep că aș avea într-un anume fel legătură cu ele.

ei bine, în primul rând, eu am înființat sighișoara samizdat, iar adresa respectivă se află în proprietatea mea. argumentul unora că sighișoara samizdat nu mi-a aparținut doar mie, ci și celor care și-au adus contribuția, stă în picioare precum broasca beată (scuze tibi!). nu am făcut altceva decât să ofer spațiu altor persoane care într-un fel sau altul au agreat politica publicației. și care, au ales, cu nume și pronume, să își pună cum se spune “curul la bătaie”. au fost puțini. extrem de puțini! majoritatea și-au arătat mușchii anonimi sau mă felicitau șușotind, pentru curaj, sau, culmea nesimțirii, mă rugau să scot niște castane din foc că lor le era lene sau le dădea lașitatea pe urechi afară!! asta pentru că, am tras concluzia, în general sighișorenilor le lipsesc coaiele. mai mult, s-au complăcut și se complac în tăcere, acceptă fără crâcnire ca o mână de eunuci (vezi majoritatea elementelor din consiliul local prin hororoabilii lui componenți, vezi procurori, judecători, primar, vice, și alți harnici mâncători de căcat) să îi încalece în cel mai penibil și deșănțat mod.

sighișoara samizdat a fost un spațiu deschis, o tentativă personală de a dizloca tăcerea comunitară. aplecarea comunitară. masochismul comunitar. lașitatea. complictatea. a fost prima publicație banată de către un afacerist local care azi este senator. a fost prima publicație care a oferit pe tavă somnorosului dna, DOVEZI irefutabile de corupție.

aflu acum că țara e în budă. aud lamentări. înjurături tăcute.

păi s-a ajuns unde era logic să se ajungă, stimabililor! zic eu că prea târziu! nota de plată pentru că AȚI tăcut şi v-aţi complăcut, trebuia să vină odată! nota de plată pentru că în loc să luptați, v-AȚI descurcat, trebuia să vină! e nota de plată pentru că v-AȚI furat atâta timp căciula! nu am niciun respect pentru sighișorenii de acum, decât pentru câțiva, pentru care degetele de la o mână îmi sunt arhisuficiente. sighișorenii de azi au acceptat ca orașul să fie mutilat sub nasul lor (au înghițit orice promisiune de căcat pe nemestecate, exemplu dracula parcu), au acceptat ca orașul să le fie furat pe hălci (pentru făcut fălci), istoria lui, de asemeni furată. sighișoreni, vă meritați soarta, și nu o spun cu satisfacție, ci cu silă profundă!

iar dacă vă simțiți în stare să vă recuperați coaiele, puneți de un blog, atârnați-vă o pancartă de gât pe care să scrieți I WAS NOT STUPID, JUST COWARD și rupeți tăcerea! Dați cu ticăloșii de pământ și dovediți că aveți dreptate criticând pe la colțuri că am catadicsit din prea multă silă și dezamăgire să închid sighișoara samizdat.

P.S. rog să nu postați comentarii

callahan, incorectul din toate punctele de vedere

a trebuit să ajung pe această insulă, să am o conexiune tv la sky, câteva programe culturale dar mai ales posibilitatea să îmi înregistrez câteva dintre filmele, documentarele, concertele pe care, foarte probabil, nu le-aș fi văzut niciodată acasă...

mai ieri, dau pe bibi see for de un documentar despre cartunistul john callahan. auzisem de el, numele de irlandez m-a făcut curios așa că am programat înregistrarea documentarului. pentru că marea mă trezește cu noaptea în cap, n-am găsit nimic mai bun de făcut în dimineața asta decât să probez înregistrarea cu degetul...

n-are rost (sic!) să mă apuc să vă povestesc despre excelentul documentar, iar aici puteți afla mai multe despre paraplegicul caricaturist. m-am gândit doar să postez câteva dintre caricaturile salte care au oripilat (o parte) din pudibonda americă, dar au extaziat o bună parte din lume... nimic nu este sacru, sau, vorba lui gauguin: ...în viață ai dreptul de a îndrăzni orice...


























































































































































































































și pentru că tot se apropie tot mai comercialul crăciun....