vineri, 22 octombrie 2010

gallagher. rory.

duminică am tras o tură cu bike-urile cu prietenul gerry. o tură ca lumea, prin locuri unde nu dai nici de mașini, nici de bikerii de șosea. și unde poți testa frânele, pentru că cobori în stilul ori la bal ori la spital. gipiesu m-a înregistrat la coborâre cu 57km/h, ok, pe un drum unde doar adrenalina mai contează. sigur că am ales o rută țapănă, unde și dai pedale la deal, dar și pentru că, pe traseu este o micuțenie de localitate, îi spune hilltown (nu helltown...), unde, la spar (da, lanțul ăla nemțesc de magazine), poți să îți faci un espresso segafredo de toată pomina. așa că, într-un oraș pustiit de mahmureală, ne-am oprit să băgăm o cafea. gerry și-a luat americănească (mai pe românește șitul ăla la filtru care nu are nimic în comun cu cafeaua) eu am pus un espresso. la casă, o foarte tânără. blondă. la cafeaua lui gerry nu a fost nicio problemă, în schimb, când s-a holbățit în ceașca mea m-a întrebat dacă nu cumva aparatul s-a stricat și a scuipat acolo câteva picături de cafea până să dea ortul. i-am explicat fătucei că ceașca mea conține ceea ce se numește espresso. totuși, ca să evite un posibil complaint s-a dus să dabălcec. am însoțit-o și i-am arătat cu degetul arătător că acolo dacă push, curge espresso. anyway, nu a fost foarte convinsă că mă pricep la mânuit aparatele de cafea (la cafea oricum eram bizar de-a dreptul), am plătit și am ieșit pe o bancă lângă biserică să ne bem cafelele. ici colo, mai trece câte-o mașină, este totuși o rută principală către newcastle, orășel pe malul mării irlandei unde irlandezul de sâmbătă-duminică merge să bage sub nas și să își ducă copii la un fel de parc de distracții, iar ăla bogat și-a tras din timp, domenii, viloaie, iahturi.

odată cafeaua băută, băgăm pedale. la vale. curge bike-ul precum ghinisul viitor pe gâtlej, și, la un moment, facem dreapta pe kilbroney road, ce încalecă șaua munților, traversează două păduri faine și se oprește taman în fața unor pub-uri. drumul, empty. urcăm ușor (logic) doar atât cît să revedem oile lipicioase ce ne privesc ca pe niște ozeneuri. apoi, de pe asfalt cotim pe drumul de pădure. oh! să toti bagi pedale. încă nu coboară, suntem pe șea, mergem paralel cu yellow river (sigur, domnii fogarty de la CCR erau tot irlandezi la gene) apoi, după ce trecem peste un pod nașpa, din metal (deh, rezervație), coboară. de la 400m la 3 pe doar 5 km. gerry în față, eu după, mai țopăi peste hopurile amenajate de nebunii cu DH. brusc, bag o frână de înroșesc discurile. în dreapta, la lizieră, în iarba grasă, pe lângă niște muscărițe, bucile lui demidoff în mai multe exemplare. așa hribălăi rar am găsit acasă. toți, ca piatra. ca să nu credeți că mint, uite aici două poze...






























în sfârșit, ca să nu vă mai plictisesc, am încheiat tripul în pub la un ghinis. două, recunosc. gerry este mare amator de blues. și este cum s-ar spune, din gașca mea. spre deosebire de mine, tipu ăsta n-a fost nevoit să-și crăcească timpanele la europa liberă la cornel chiriac să asculte led zeppelin, jethro tull, the who, traffic, stones, și alții ca ei. nț. i-a văzut live, la vremea lor! după el n-a alergat nimeni să-i tundă părul sau să îl întrebe de ce poartă blugi, nici nu l-au pus la judecată la sala eminescu în fața tuturor liceenilor sighișoarei de rahat că de ce a scris lui cornel chiriac scrisoare ca să o poată asculta cu gogonele pe traseu pe janis joplin. pur și simplu, gerry l-a cunoscut la warrenpoint pe peter green, la o bere, pe levon helm și alți nebuni rătăciți pe malul lacului carlingford. oricum, nicunul dintre noi nu anticipa că o să schimbe doar peste o jumătate de oră o vorbă cu john paul jones care venise la un prieten aici, în rostrevor...

oricum, la ghinis, ne-am avântat. ba că sonny landreth, ba că derek trucks (el cu preferații lui americani), iar eu o țineam cu jimmy page, eric clapton, peter green sau steve winwood de pe insulele astea. cert este că la un moment dat, când s-a așezat crema frumușel peste al doilea pint, ne-am amintit simultan de cel mai nedreptățit ghitarist de blues-rock. rory gallagher...

irlanda a dat o grămădoaie de personalități (nu pun la socoteală diaspora irlandeză). dar în istoria muzicii moderne rory gallagher rămâne mai mult decât un mit. personalitatea lui este la fel de puternică precum falezele donegalului de unde se trage. despre el doar auzisem pe vremurile alea, când cunoscuți erau bitălșii, stonșii, zepelinii, diparpălii. hai, mai un hendrix, o joplin, un alvin lee, din cauză de woodstock. gallagher era doar pentru cunoscători. este exact ca în lumea vinurilor, a cafelei sa au malt-urilor. la un anumit nivel numai, începi să guști crema...

așa că azi, deși îl aveam pe rory în arhivă de multișor (l-am și ascultat sporadic), l-am trasferat integral în arhiva de 32 de gigi ai aifonului. magnific! pe bus, la dus la job, la job, unde am conectat divaisu la boxe, la revenire. imens! total!

știu că rory este undeva în top. nu știu pe care loc, și nici nu mă prea interesează. cert este că a fost unul dintre marii ghitariști ai lumii, un singuratic, a cărui ghitară a dat năvală în lumea bună a blues-rock-ului. rory a murit stupid, din greșeala medicilor. sigur, ca orice irlandez (plus muzician pe deasupra) mai trăgea la măsea. oricum, la ora asta, cel mai mare aeroport al irlandei de nord poartă numele unui așa zis fotbalist de care îmi aduc aminte perfect. george best. un alcoolist care a avut o scurtă perioadă de glorie. este clar că botezarea aeroportului s-a făcut pe criterii politice dat fiind că soccerul (sau cum îi zicem noi, fotblat), nu este nici pe departe în meniul irlandezilor. este un sport englezesc (deși inventat tot de irlandezi), dar aici pe insulă, nu are succes. aici, cum mai spuneam altundeva, sunt sporturile gelice. GAA.

nu ar fi fost oare mai nimerit ca aeroportul să poarte numele nu unui distins alcoolist (e ca și cum i-ai da numele de dobrin otopeniului, deși, fie vroba între noi, gâscanul a fost cu câteva niveluri peste best, asta ca să fac și un joc de cuvinte...) ci al unuia dintre marii ghitariști ai lumii?!...

din păcate, gallagher a fost 100% irlandez. pe vremea trabălurilor, el cucerea cu ghitara lui irlandeză, anglia.

și, dacă este să stau să mă gândesc bine, a fost mult prea mare chiar și pentru un nume de aeroport fie el din belfast...

pisi. la ieșire, pe o bancă la povești cu un tip din warrenpoint, john paul jones. gerry îmi trage un cot și mă întreabă dacă știu personajele. nu aveam cum, oricum, cu tipu din warrenpoint copilărise. am traversat strada, am făcut cunoștință și ne-am pus la povești ca vechi prieteni, despre muzica rock, normal. nici urmă de înfumurare sau ceva de genul ăsta, nici n-ai fi spus că unul dintre cei patru povestași era fost membru led zeppelin.

sloncha!

3 comentarii:

tibor hartel spunea...

"...am încheiat tripul în pub la un ghinis" => asta e tare! faina postare, weekend frumos!

Ake spunea...

nu i-ai spus lu´JP. Jones sa vina prin Sighisoara ? :-))

Frank spunea...

aici un puştan addicted to Rory. Rory nu e inclus in Rock and Roll Hall of Fame, nici macar in "top 100 guitar players of all time" de revista rolling stones sau cam asa ceva (kurt cobain e pe 12, sau ala din metallica pe 11! LOL). niste tampenii

in fiecare vara se organizeaza un festival tribut in Ballyshannon. cat as vrea sa ajung, dar nu ma sponsorizeaza parintii :)). e cale lunga tocmai din "minunatul" bucuresti. intr-o buna zi tot voi fi acolo. Rory ON!