Între cele două reproduceri este o distanță de fix 303 ani. Eele au doar câteva amănunte în comun. În primul rând amândouă sunt geniale. În prima, Breugel se joacă de-a iarna înghețând totul împrejur. Nimeni de la el și până la Monet nu a reprezentgat atmosfera de iarnă cu atâta acuitate. Privindu-l, simți că lacrimile ți se transformă în țurțuri. Frigul este verde, adică un fel de verde astuțios și nici zăpada nu are cum să fie albă pentru că nu are voie să fie. Zăpada albă e doar în povești. Am petrecut o zi în fața originalului. Sala Breugel de la Kunsthistorische Museum din Viena este foarte probabil cel mai valoros punct de pe planetă. A doua iarnă pe care Monet a propus-o la 303 ani diferență este foarte probabil a doua ca valoare deși... În amândouă tablourile avem două coțofene (tabloul lui Monet chiar așa se și intitulează, "Coțofana"). Coțofana lui Breugel pare să fi înghețat în zbor. E ca și cum ar fi încercat să fugă afară din cadru de atâta frig și frigul a fost mai puternic. Coțofana lui Monet este mult mai fericită. Pentru că iarna lui Monet are un soare de primăvară. Aș spune că este un soare de sfârșit de februarie, început de martie, cu o zăpadă proaspătă, și soarele totuși încălzește. Este un soare de dupăamiază iar coțofana se încăzește cocoțată pe poartă.
Sunt două imagini pe care le privesc adesea și fac parte din ceea ce iau mereu cu mine în memorie oriunde m-aș duce și, uneori, petrec ore privindu-le. Amândouă iernile nu-mi oferă într-atât senzații profund estetice ci ele declanșează în mine același fel de reacție ca și prăjitura Madeleine a lui Proust. Mă aruncă în copilărie, eu sunt acolo, mereu în amândouă, în deplinătatea lor nu neapărat feerică. Și aici nu vorbesc de amintiri ci de senzația pregnantă de iarnă trăită deplin. De iarnă câteodată întunecată, rece, imobilă, alteori de iarnă "pe ducă", cu țurțuri topindu-se și zăpada curgând de pe acoperiș.
