gallagher. rory.

duminică am tras o tură cu bike-urile cu prietenul gerry. o tură ca lumea, prin locuri unde nu dai nici de mașini, nici de bikerii de șosea. și unde poți testa frânele, pentru că cobori în stilul ori la bal ori la spital. gipiesu m-a înregistrat la coborâre cu 57km/h, ok, pe un drum unde doar adrenalina mai contează. sigur că am ales o rută țapănă, unde și dai pedale la deal, dar și pentru că, pe traseu este o micuțenie de localitate, îi spune hilltown (nu helltown...), unde, la spar (da, lanțul ăla nemțesc de magazine), poți să îți faci un espresso segafredo de toată pomina. așa că, într-un oraș pustiit de mahmureală, ne-am oprit să băgăm o cafea. gerry și-a luat americănească (mai pe românește șitul ăla la filtru care nu are nimic în comun cu cafeaua) eu am pus un espresso. la casă, o foarte tânără. blondă. la cafeaua lui gerry nu a fost nicio problemă, în schimb, când s-a holbățit în ceașca mea m-a întrebat dacă nu cumva aparatul s-a stricat și a scuipat acolo câteva picături de cafea până să dea ortul. i-am explicat fătucei că ceașca mea conține ceea ce se numește espresso. totuși, ca să evite un posibil complaint s-a dus să dabălcec. am însoțit-o și i-am arătat cu degetul arătător că acolo dacă push, curge espresso. anyway, nu a fost foarte convinsă că mă pricep la mânuit aparatele de cafea (la cafea oricum eram bizar de-a dreptul), am plătit și am ieșit pe o bancă lângă biserică să ne bem cafelele. ici colo, mai trece câte-o mașină, este totuși o rută principală către newcastle, orășel pe malul mării irlandei unde irlandezul de sâmbătă-duminică merge să bage sub nas și să își ducă copii la un fel de parc de distracții, iar ăla bogat și-a tras din timp, domenii, viloaie, iahturi.

odată cafeaua băută, băgăm pedale. la vale. curge bike-ul precum ghinisul viitor pe gâtlej, și, la un moment, facem dreapta pe kilbroney road, ce încalecă șaua munților, traversează două păduri faine și se oprește taman în fața unor pub-uri. drumul, empty. urcăm ușor (logic) doar atât cît să revedem oile lipicioase ce ne privesc ca pe niște ozeneuri. apoi, de pe asfalt cotim pe drumul de pădure. oh! să toti bagi pedale. încă nu coboară, suntem pe șea, mergem paralel cu yellow river (sigur, domnii fogarty de la CCR erau tot irlandezi la gene) apoi, după ce trecem peste un pod nașpa, din metal (deh, rezervație), coboară. de la 400m la 3 pe doar 5 km. gerry în față, eu după, mai țopăi peste hopurile amenajate de nebunii cu DH. brusc, bag o frână de înroșesc discurile. în dreapta, la lizieră, în iarba grasă, pe lângă niște muscărițe, bucile lui demidoff în mai multe exemplare. așa hribălăi rar am găsit acasă. toți, ca piatra. ca să nu credeți că mint, uite aici două poze...






























în sfârșit, ca să nu vă mai plictisesc, am încheiat tripul în pub la un ghinis. două, recunosc. gerry este mare amator de blues. și este cum s-ar spune, din gașca mea. spre deosebire de mine, tipu ăsta n-a fost nevoit să-și crăcească timpanele la europa liberă la cornel chiriac să asculte led zeppelin, jethro tull, the who, traffic, stones, și alții ca ei. nț. i-a văzut live, la vremea lor! după el n-a alergat nimeni să-i tundă părul sau să îl întrebe de ce poartă blugi, nici nu l-au pus la judecată la sala eminescu în fața tuturor liceenilor sighișoarei de rahat că de ce a scris lui cornel chiriac scrisoare ca să o poată asculta cu gogonele pe traseu pe janis joplin. pur și simplu, gerry l-a cunoscut la warrenpoint pe peter green, la o bere, pe levon helm și alți nebuni rătăciți pe malul lacului carlingford. oricum, nicunul dintre noi nu anticipa că o să schimbe doar peste o jumătate de oră o vorbă cu john paul jones care venise la un prieten aici, în rostrevor...

oricum, la ghinis, ne-am avântat. ba că sonny landreth, ba că derek trucks (el cu preferații lui americani), iar eu o țineam cu jimmy page, eric clapton, peter green sau steve winwood de pe insulele astea. cert este că la un moment dat, când s-a așezat crema frumușel peste al doilea pint, ne-am amintit simultan de cel mai nedreptățit ghitarist de blues-rock. rory gallagher...

irlanda a dat o grămădoaie de personalități (nu pun la socoteală diaspora irlandeză). dar în istoria muzicii moderne rory gallagher rămâne mai mult decât un mit. personalitatea lui este la fel de puternică precum falezele donegalului de unde se trage. despre el doar auzisem pe vremurile alea, când cunoscuți erau bitălșii, stonșii, zepelinii, diparpălii. hai, mai un hendrix, o joplin, un alvin lee, din cauză de woodstock. gallagher era doar pentru cunoscători. este exact ca în lumea vinurilor, a cafelei sa au malt-urilor. la un anumit nivel numai, începi să guști crema...

așa că azi, deși îl aveam pe rory în arhivă de multișor (l-am și ascultat sporadic), l-am trasferat integral în arhiva de 32 de gigi ai aifonului. magnific! pe bus, la dus la job, la job, unde am conectat divaisu la boxe, la revenire. imens! total!

știu că rory este undeva în top. nu știu pe care loc, și nici nu mă prea interesează. cert este că a fost unul dintre marii ghitariști ai lumii, un singuratic, a cărui ghitară a dat năvală în lumea bună a blues-rock-ului. rory a murit stupid, din greșeala medicilor. sigur, ca orice irlandez (plus muzician pe deasupra) mai trăgea la măsea. oricum, la ora asta, cel mai mare aeroport al irlandei de nord poartă numele unui așa zis fotbalist de care îmi aduc aminte perfect. george best. un alcoolist care a avut o scurtă perioadă de glorie. este clar că botezarea aeroportului s-a făcut pe criterii politice dat fiind că soccerul (sau cum îi zicem noi, fotblat), nu este nici pe departe în meniul irlandezilor. este un sport englezesc (deși inventat tot de irlandezi), dar aici pe insulă, nu are succes. aici, cum mai spuneam altundeva, sunt sporturile gelice. GAA.

nu ar fi fost oare mai nimerit ca aeroportul să poarte numele nu unui distins alcoolist (e ca și cum i-ai da numele de dobrin otopeniului, deși, fie vroba între noi, gâscanul a fost cu câteva niveluri peste best, asta ca să fac și un joc de cuvinte...) ci al unuia dintre marii ghitariști ai lumii?!...

din păcate, gallagher a fost 100% irlandez. pe vremea trabălurilor, el cucerea cu ghitara lui irlandeză, anglia.

și, dacă este să stau să mă gândesc bine, a fost mult prea mare chiar și pentru un nume de aeroport fie el din belfast...

pisi. la ieșire, pe o bancă la povești cu un tip din warrenpoint, john paul jones. gerry îmi trage un cot și mă întreabă dacă știu personajele. nu aveam cum, oricum, cu tipu din warrenpoint copilărise. am traversat strada, am făcut cunoștință și ne-am pus la povești ca vechi prieteni, despre muzica rock, normal. nici urmă de înfumurare sau ceva de genul ăsta, nici n-ai fi spus că unul dintre cei patru povestași era fost membru led zeppelin.

sloncha!

toamnă

și aici este toamnă, să nu vă închipuiți altceva. numai că este un altfel de toamnă. cu toate că arțarii și-au înroșit frunzele, iar cele ale stejarilor converg către galben, tufe de flori continuă să înflorească. fuchsiile sudamericane au înflorit a doua oară (pe astea le știu), iar multe altele la fel, de ai spune că a venit primăvara. deci, toamna irlandeză este și un fel de primăvară atipică. lumea încă umblă în tricouri deși diminețile sunt învăluite în ceață, iar soarele se arată discret printre aburi tot mai târziu. cu toate acestea, nu e frig. e o atmosferă plăcută, blândă precum o catifea. albastră.

o știre despre niște nimeni

nu foarte demult, ba chiar foarte recent discutam cu o prietenă despre informație. nu dezvolt aici subiectul pentru că el a fost și este în plină dezbatere. cert este faptul că, odată cu apariția bolgurilor, presa (care între noi fie vorba de multișor s-a pus cu cracii-n tavan pentru a se oferi cu trup și suflet banului și politicii) s-a văzut în fața celei mai mari provocări de la apariția presei electronice încoace....

sunt în țara lui bibisii. nici bibisiul nu mai este ce a fost odată (cel puțin când vorbim de niusuri). și este normal, pentru că bibisiul, acest etalon neatins de nicio altă companie de știri din lume, fie ea și privată, se găsește și el la mila banului public (aici îi zice toată ziua pound). și, cum puterea controlează respectivul pound, vrând nevrând, te trezești în situația de-a lărgi azimutul cracilor sau, mai mult, să schimbi postura într-una mai convenavbilă și mai elocventă, oarecum similară (dar nu atât de brutal) cu băgatul pumnului românesc în gură....

privesc rar știrile. am alte chestii mult mai utile de făcut dimineața (ascultat greath northern, eatliza sau yeasayer) sau pur și simplu să îmi holbățesc ochii peste ceața ce învăluie golful. știri, halesc de pe net. am sursele mele, alternative și mult mai credibile (eheee, oarecum samizdaturi)....

în afară de dezastrul ecologic produs de căte bipi (britișpetroleum) în golful mexic (banalizat rapid de către presă din varii considerente), dezastru care, în afară de virtualul și posibilul de la roșia montană, se regăsește sigur în top ten, nimic altceva care să îmi atragă atenția. zilnic, știri de căcat...

asta până în august....

în august, aflu că în chile, niște mineri au rămas captivi într-o galerie la 700 m sub pământ. inițial fuseseră dați morți, pentru ca apoi...

okei, pentru noi, chile înseamnă cutremure, patagonia și lumea a treia. oricum, o bună parte dintre europeni, habar nu au unde este și cu ce se mănâncă chile (atâta timp cât încă pot băga sub nas kile de junkfood...). și, ca să continui să fiu cinic, oricum în fiece an crapă o grămadă de mineri peste tot (dar mai ales în china care oricum este suprapopulată, isn't?!), astfel că o știre în plus sau în minus despre niște bieți amărâți rămași captivi într-o galerie subpământeană devine nesemnificativă pentru presa superglobalizată și coprofagă....

perhaps. pe mine, evenimentul (nu știrea) m-a captivat. m-a impresionat până la lacrimi concentrarea de forțe (dar și de spirite) întru salvarea celor peste 30 de amărâți.... a devenit precum aici wayne roonie (un fel de mutu la fel de cretin ca al nostru), obiectiv național în chile (las la o parte prestația elegantă a respectivei naționale de fotbal la ultimele mondiale în timp ce englandul care a inventat fotblatul s-a cam căcat pe dumneaei sau au făcut-o "vedetele" ei cu atâta devotament)...

în noaptea asta vom vedea dacă metoda găsită pentru salvarea minerilor va funcționa sau nu. eu sper că da. dar nu asta este important. este important faptul că, într-un anume colț de lume, câteva vieți de oameni (care în alte colțuri de lume nu fac nici cât o ceapă degerată...) au devenit subiect de importanță națională. toată forța acelui popor s-a concentrat într-un singur țel. salvarea!

de ani de zile, tot felul de politruci sau personaje diluate, încasează nobelul pentru pace pe niște criterii care de cam de multișor și-au pierdut esența. a devenit aproape banal premiul dedicat păcii (sic!)...

păi eu, dacă m-aș numi comitetul de decernare al respectivului premiu, anul ăsta i-aș lăsa baltă (măcar anul ăsta!!) pe tot felul de politruci de mucava sau oengeuri sugătoare de finanțe publice și private, și l-aș decerna celor 33 (parcă) de Oameni. pentru simplul fapt că au reușit să supraviețuiască atâta timp în subteran împreună, în timp ce noi, ne sinucidem zilnic, individual, în plină lumina zilei...

nota de plată pentru tăcere și cap plecat. dar și pentru "deskurkieren"

aflu, urmând o suită de linkuri că, la sighișoara, câteva persoane s-au supărat că am închis sighișoara samizdat. alte persoane au constatat cu prost disimulată suprindere că mai mult, adresa a fost redirecționată către “un oarece blog”, ca să citez inexact. aceleași persoane care mă sfătuiau că, dacă plec, să nu-mi uit rădăcinile. care rădăcini?! ce fel de rădăcini ar trebui să nu rup pentru a-mi putea păstra libertatea?! cele ale lașității și compromisului care ne-au împănat istoria?! o țară de no-name care și-a exilat rapid name-urile?! nu alea sunt rădăcinile mele, sau, cel puțin, nu percep că aș avea într-un anume fel legătură cu ele.

ei bine, în primul rând, eu am înființat sighișoara samizdat, iar adresa respectivă se află în proprietatea mea. argumentul unora că sighișoara samizdat nu mi-a aparținut doar mie, ci și celor care și-au adus contribuția, stă în picioare precum broasca beată (scuze tibi!). nu am făcut altceva decât să ofer spațiu altor persoane care într-un fel sau altul au agreat politica publicației. și care, au ales, cu nume și pronume, să își pună cum se spune “curul la bătaie”. au fost puțini. extrem de puțini! majoritatea și-au arătat mușchii anonimi sau mă felicitau șușotind, pentru curaj, sau, culmea nesimțirii, mă rugau să scot niște castane din foc că lor le era lene sau le dădea lașitatea pe urechi afară!! asta pentru că, am tras concluzia, în general sighișorenilor le lipsesc coaiele. mai mult, s-au complăcut și se complac în tăcere, acceptă fără crâcnire ca o mână de eunuci (vezi majoritatea elementelor din consiliul local prin hororoabilii lui componenți, vezi procurori, judecători, primar, vice, și alți harnici mâncători de căcat) să îi încalece în cel mai penibil și deșănțat mod.

sighișoara samizdat a fost un spațiu deschis, o tentativă personală de a dizloca tăcerea comunitară. aplecarea comunitară. masochismul comunitar. lașitatea. complictatea. a fost prima publicație banată de către un afacerist local care azi este senator. a fost prima publicație care a oferit pe tavă somnorosului dna, DOVEZI irefutabile de corupție.

aflu acum că țara e în budă. aud lamentări. înjurături tăcute.

păi s-a ajuns unde era logic să se ajungă, stimabililor! zic eu că prea târziu! nota de plată pentru că AȚI tăcut şi v-aţi complăcut, trebuia să vină odată! nota de plată pentru că în loc să luptați, v-AȚI descurcat, trebuia să vină! e nota de plată pentru că v-AȚI furat atâta timp căciula! nu am niciun respect pentru sighișorenii de acum, decât pentru câțiva, pentru care degetele de la o mână îmi sunt arhisuficiente. sighișorenii de azi au acceptat ca orașul să fie mutilat sub nasul lor (au înghițit orice promisiune de căcat pe nemestecate, exemplu dracula parcu), au acceptat ca orașul să le fie furat pe hălci (pentru făcut fălci), istoria lui, de asemeni furată. sighișoreni, vă meritați soarta, și nu o spun cu satisfacție, ci cu silă profundă!

iar dacă vă simțiți în stare să vă recuperați coaiele, puneți de un blog, atârnați-vă o pancartă de gât pe care să scrieți I WAS NOT STUPID, JUST COWARD și rupeți tăcerea! Dați cu ticăloșii de pământ și dovediți că aveți dreptate criticând pe la colțuri că am catadicsit din prea multă silă și dezamăgire să închid sighișoara samizdat.

P.S. rog să nu postați comentarii

callahan, incorectul din toate punctele de vedere

a trebuit să ajung pe această insulă, să am o conexiune tv la sky, câteva programe culturale dar mai ales posibilitatea să îmi înregistrez câteva dintre filmele, documentarele, concertele pe care, foarte probabil, nu le-aș fi văzut niciodată acasă...

mai ieri, dau pe bibi see for de un documentar despre cartunistul john callahan. auzisem de el, numele de irlandez m-a făcut curios așa că am programat înregistrarea documentarului. pentru că marea mă trezește cu noaptea în cap, n-am găsit nimic mai bun de făcut în dimineața asta decât să probez înregistrarea cu degetul...

n-are rost (sic!) să mă apuc să vă povestesc despre excelentul documentar, iar aici puteți afla mai multe despre paraplegicul caricaturist. m-am gândit doar să postez câteva dintre caricaturile salte care au oripilat (o parte) din pudibonda americă, dar au extaziat o bună parte din lume... nimic nu este sacru, sau, vorba lui gauguin: ...în viață ai dreptul de a îndrăzni orice...


























































































































































































































și pentru că tot se apropie tot mai comercialul crăciun....

niște nume

păi, s-au adunat ceva pacienți. am făcut acum un inventar succint de nume și am descoperit că am jumătate din beatles (patru lennon și un mccartney), un mcloughlin, dar nu este john ci o ea, doi kennedy, o farrell, o o'hara (nu din tara), o o'tool (o fi drincănind la fel ca peter?!!), un gallagher (nu se știe la ghitară deloc dar joacă hurling), două ferry gemene (chiar acum am citit un interviu, brian de la roxy music a făcut 65...), o cassidy (chiar arată că ar putea fi rudă cu butch), și cinci murphy (niciunul nu catadicsește să mai adauge o lege la lista de legi oferită de celălalt murphy care probabil nu îmi va fi pacient niciodată).... oh, am uitat de familia o'connor... îi aștept pe joyce, wilde, swift, heaney sau hewson, că am timp....

să ne crucim puțin

n-am avut ce face decât să beau un ghinis azi, că prea ploua... sub nasul meu, un ziar. mă râcâie michiduță și-l răsfoiesc. aflu astfel că, popălăul hăl mare de-i zice benedict n-a găsit ceva mai bun de făcut decât să se ia de “extremiștii secularizării”. deci, pudibond, nu l-a nominalizat pe richard dawkins. nici nu era nevoie, că toată lumea asta ca mine, mai nedusă la beserică a înțeles perfect. deci, nenea dawkins cu genele lui egoiste e vinovat de toate porcăriile ce se perindă sub nasul nostru în fiecare clipă...

sigur, respectivul nene, acu doar câteva sute de ani, ar fi fost alungit fizic cu vreo douăj de țenti, și apoi ar fi fost roasted în public ca egzamplu perfect de antichrist...

ce uită benedictul nostru este să se uite în propria ogradă. numai aici, peste gârlă, popălăii s-au dedat la prospături de nouă-zece ani, numite generic copii.... și nu numai aici, și nu numai la catolici....

benedictul nu se uită și la maniPULAtorii acestei lumi ascunși după teancurile de bancnote și care stau zăvorâți în clădirile imense de pe ualstriturile lumii.... și care, doar mai anțărț au pus lumea pe butuci...

nici borul nostru românesc nu stă mai bine. beserica noastră neaoșă de la 1054 încoace se află într-un permanent felatio cu stăpânirea (că s-a numit voievod, rege, tovarășu președinte sau domnii parlamentari). aceeași beserică în plină perioadă de criză poftește indecent la banu public ca să-și facă matahală de catedrală...

nu știu dacă dumnezeu există. dacă da, consider că din start a fost profund selfish oprind amărâta de populație din mare e grădina ta să acceadă la pomul cunoașterii. ha?! adică ce, imensa populație compusă din adam și eva (că pe lilith a trimis-o cam din aceleași motive în neantul uitării...) puteau deveni ei mai dăștepți decât însuși creatorul?! păi dacă da, atunci respectivul a fost depășit de eveniment și a supralicitat. exact ca o gaură neagră mică ce se dorește a deveni o superblackhole....

mă bate cel de sus, nu?! păi ne bate pe toți urmașii păcătoșilor de ne stă mereu aroma de poamă-n gât...

nu pot decât să afirm că este o onoare pentru richard dawkins să fie făcut țap ispășitor. semn că nu este totul pierdut pentru unii dintre noi... și nici pentru ăilalți care cu o mână fac semnu crucii și cu cealaltă mânuiesc banul și ganul...

dublin, nu dablin

până a ajunge aici, auzeam una și bună, dablin, dablin. când, este toată ziua (ploioasă ca a irlandezului), dublin. că e din cork, armagh, donegal sau down, tot dublin îi spune. exact așa cum îl citeam eu înainte și îl pronunțam dablin.

m-am dus l-a dublin nu pentru a călca pe urmele lui leopold bloom ci pentru că, colegii mei de pub de aici mi-au spus că cel mai bun ghinis tot la dublin se bea. neaparat într-o zi ploioasă. cum, cel mai greu de găsit în irlanda este berea ghinis și zilele ploioase, am încercat dublinul ... cu talpa piciorului. n-a fost un șoc cultural. știam că este extrem de cosmopolit, că lumea este foarte veselă (da, puburile sunt full eye sâmbăta), și multe alte asemeni...

știam de exemplu că joyce are statuie la dublin. cu toate că, s-a rupt de catolicism (horribile dictu mai ales într-o irlandă profund catolică la acea vreme) încă de la la vârsta de 15 ani (o fi avut și el probleme care acum scutură biserica catolică din temelii?!), și, practic s-a autoexilat detestându-și (oare?!) țara natală. citind portretul artistului la tinerețe, găsești multe explicații, și deloc mărunte.



















mie mi-a plăcut “ulysse”. nu știu de ce! îl începusem de vreo douăj de ori și l-am tot lăsat după câteva pagini, cam la fel ca și cu proust. probabil nu eram destul de copt... apoi, ca și pe proust, l-am savurat ca pe-o madeleină...

desigur, la dublin a plouat de vreo cinșpe ori, dar am și apucat să bag un ghinis de la mama și tata lui, alături de o plăcinta ciobanului care putea să lipsească liniștit din decorul mesei. mâncarea tradițională (dacă nu e cumva pește) nu este punctul forte pe insulele astea. probabil de-aia au inventat vischiul și ghinisul. un banc auzit în chicago te întreba de ce dumnezeu a inventat dumnezeu ghinisul. și tot bancul răspundea, ca nu cumva să cucerească irlandezii toată lumea...

la muzeul național mi-am umplut privirea de aur. torques imense (cum naiba puteau purta celții asemenea greutăți de aur la gât?!), arme, vase de cult, eteceuri... oricum, istorie cât încape. artefacte absolut minunate, de o finețe incredibilă. și asta îmi audce aminte de clișeul nostru cu dacii care erau cei mai și cei mai... pe naiba! de la daci nu a rămas nici măcar scrisul, probabil erau prea ocupați cu vinul (deși nici keltoii nu duceau ulcioarele la ureche...). cel mai mult m-au dat pe spate armele. fin construite, atât cele de bronz, cât și cele de fier...

pe străzi, buskeri de toate muzicile (și nu numai muzici), trupa asta chiar era mișto, păcat că nu i-a prea lăsat ploaia să se desfășoare....














am remarcat cât de puțin constipată e lumea asta (plină și ea de tot felul de bube), știu să se bucure de fiecare clipă, și o fac lipsiți de complexe sau ifose. și am mai remarcat la teveul oficial din sud o trupă bestială (un fel de divertis din zilele lor bune, dacă or fi avut de-alea). se numește “the savage eye” (dați și voi un serci pe iutub). e drept că trebuie să te obișnuiești cu dialectul. concluzia mi-a spus-o vecina (poloneză, cu boifrend irlandez). numai popoarele puternice au atâta capacitate de a se autorioniza...

corect!

scoici la maț

ideea de a mânca moluște nu e nouă (nici la om). îi văd toată ziua, pescărușii, cum se fâțâie în funcție de flux și reflux. nu păreau foarte hămesiți, tot ciuguleau câte ceva de pe plajă. apoi, apăreau ciorile furăcioase, coțofenele și mai furăcioase... oameni, mai puțin. ei au supermarketurile...

mi-am cumpărat wellies ca să mă pot plimbăți și eu pe lângă pescăruși. odată ajuns în larg, plin de midii. mii de midii. sute de mii, de doate mărimile, ascunse jumătate în nisip, printre alge, toate cu mustățile agățate de te miri ce (pietricele, alte scoici, bușteni)

m-am holbățit la prețul lor pe la sainsburi, nu foarte mic (da nici de faliment). așa că azi, dacă tot a plouat de vreo 50 de ori, mi-am luat țoalele de irlandez, wellisurile în picioare și am mers să le fac concurență pescărușilor....

nu m-am zgârcit, da nici nu am făcut exces. cam asta a fost recolta brută...
















după o baie bună, le-am băgat la opărit de vii. sinistru, nu (da nu le-am găsit jugularele)?! din toată grămada aia, doar trei sau patru nu s-au deschis, semnă că dăduseră deja ortul... a urmat apoi partea cea mai interesantă, scosul din cochilie (e bine de pipăit fiecare dacă a înghițit sau nu o pietricică, nu de altceva dar nu ar fi indicat de aflat asta ulterior, cu dinții...)

unii ar spune că rezultatul este oribil. și alții ar spune la fel... și eu aș putea fi de acord uneori...















ce a urmat a fost furat din cartea lui oliver jamie. undeva am pus niște basmati la fiert. egzact opt minute! altundeva, în niște unt irlandez topit am stors niște lămâie, le-am turnat pe urâtele din bol și peste ele niște sos de soici chinezesc. nu mult, doar atât cât să... niște piper (musai), și doi căței de usturoi pe care i-am zdrobit înainte de a apuca să latre... ah, da, și sare. de mare...















le-am băgat pe toate la maț, vorba kunoliciului. dacă nu o să mai scriu nimica, înseamnă că au fost Mytilus ... phalloides

salvați balenele! dar nu chiar pe toate...

aflu acum o știre proaspătă (asta după ce am revăzut pulp fiction pentru a n-a oară și de fiecare dată scena cu seringa cu adrenalină înfiptă în inima miei wallace mă face să tresar și totodată să râd...). eneigesul britanic (un fel de casă de asigurări de sănătate dar mult mai darnică decât aia românească) a băgat banu în...salvatul balenelor. ha?! nooooo, nu-i vorba de alea albastre sau cu cocoașă, nooo, ci de alea bipede, oarecum gânditoare și care toată viața lor au băgat la maț (ca să îl parafrazez iar pe kunolici) până au bătut tona. după ce au apărut problemele (de suflat, de răsuflat, de îmbrăcat, de mișcat și alte alea), balenele umane au apelat la medicină. și cum eneigesul britanic vede de sănătatea oamenilor până la exagerare (nu ca al nostru care ar trebui să facă contract cu BOR-ul nu cu doctorii...), a băgat banu gros în peste 4500 de operații de bypass gastric, operație care, făcută privat ar costa între 9000 și 11000 lire....

asta ar fi ca și cum cas-ul nostru de căcat ar băga banul contribuabilului în operații estetice la parlamentari și guvernanți doar-doar fețele lor ar aduce a oameni și nu a cururi...

fakebook, faszbic, fîsbuci....

.... într-un cuvânt, facebook. şuţanii acum nu-şi mai cer numerele de la mobil sau id-ul de mess ci cel de facebook. este o aiureală totală care dă senzaţia de "socializare". întrebarea firească ce se pune este cât la 100 din căruţa de informaţii primită zilnic pe pisiu sau pe smartfone sunt importante?!

o analiză recentă dă un răspuns aiuritor. 0,000003%. restul este pierdere de vreme, spălat de creier şi, repet, senzaţia că nu eşti singur....

între timp, cota estimată la bursă a respectivei reţele a săltat la 20 miliarde de dolari. de ce oare, când informaţiile schimbate, în imensa lor majoritate sunt tâmpenii?! eheeeee, drajii moşului, informaţiile schimbate între voi sunt de căcat (te fac o bere, te fac un şoping sau pur si simplu vrei să te fac?...), dar ele sunt inestimabile pentru cei care stau în spatele reţelei. firme de advertising, magazine mai mult sau mai puţin online, servicii mai mult sau mai puţin secrete....

mai apre câte o ştire trăznet cum nuşcine din patagonia a fost salvat datorită facebucului, cineva din siberia donându-i acestuia un rinichi... scârţ de adormit copii

mai deunăzi, în spatele meu în bus, trei şuţani. unul dintre ei avea smartfonul pe facebook (smartfone care cu siguranţă era mai smart decât apropitarul...). la fiecare minut, scula deşteaptă scotea un bipuit de-i făcea pe toţi călătorii să treasară speriaţi. era semn că scula mai puţin deşteaptă primisese un mesaj pe face...

am remarcat că majoritatea tinerilor se plimbă pe stradă cu ochii pironiţi pe sculele deştepte în aşteptarea unei noutăţi pe face... la şoping la fel, probabil şi pe budă, probabil...peste tot...

deci, ne găsim în epoca comunicării. ha?! adică w.t.f. comunicare?! cu cine? despre ce? când?

întrebarea serioasă este dacă noi mai avem timp să ne aparţinem nouă înşine când, deja a ajuns să ţi se reproşeze că ai avut telefonul mobil închis. se comunică electronic vrute şi nevrute, iar când chat-iştii ajung să se întâlnească face to face, tac vârtos, se uită peste umerii celuilalt şi se simt inconfortabil...

o fâţă intervievată de un reporter imberb lăuda face-ul care o ajută să comunice liber, pentru că ea este alfel foarte shy si se intimidează rapid. poate că fâţa se va căsători pe face, va face copii pe face, şi va şi naşte pe face fără nici un fel de shame...

ăhăă, sâmbătă

dacă nu te troscăieşti vinerea seara (şi nu te, că nu are rost să intri chiar de tot în rândul lumii), sâmbăta dimineaţa ai ocazia să te scoli ca de obicei, adică la 6 jumate, cu noaptea în cap când defapt e ziuă. arunci o ocheadă afară. în mod normal, plouă, dar nu se arată ca afară să fie normal. şi, bagi rapid la ghiozdan ceva uşor (un suc de portocale, nişte brânză puturos de bună), apoi la rucsac nişte batoane din alea cu cereale şi fructe, apă la punga de cămilă (deşi e foarte puţin probabil să rămâi însetat în munţii ăştia plini de pâraie curate), şi o tai la plimbare. şoseaua este goală puşcă (indecent de goală, ca în hustler), purcezi pe ea inhalând briza mării amestecată cu cea a muntelui. primul popas l-ai scotocit pe net, cu nenea google. Kilfeaghan Dolmen. puteţi scotoci tot cu nenea google sau la tanti Wiki Pedia. loc de meditaţie şi pentru mine, şi pentru CB, bicla mea. instalaţia are respectabila vârstă de 5000 de ani. şi se ţine bine. meditând, rămâi cu o senzaţie stranie de atemporalitate. este ceva ce va mai persista încă o grămadă de vreme, granitul irlandei pare aproape nemuritor. bolovani de granit asamblaţi pentru muritori. muritori ca ei, ca mine, ca voi. oricum, ating o piatră pe care, cu siguranţă, au mai atins-o mulţi alţi oameni, cei mai bătrâni au împlinit şi ei 5000 de ani şi ceva. CB îmi arată cu coada ochiului, muntele pe care vrea să mă caţăr. îi scot limba, de căţărat, mai mult stilul împins, iar la vale nici nu vreau să mă gândesc care pe care. cred însă că mai bine proţăpesc nişte poze. poze de sâmbătă.

şi, cum şi mtb-ul e ca şi viaţa, unde ai urcat tre să şi cobori, după o odihnă binemeritată şi un dialog interesant cu dumnealor, valea la...vale. nu intru în detalii tehnice, dar a fost mişto. bolovani, ceva trambuline pe care le-am gestionat cu destule rezerve şi frâne superhidraulice, apoi o potecă şerpuind pe o coastă plină de ferigi mai înalte decât omul. jos, frânele miros a încins, muşchii, hăă, acu îţi dai seama ce înseamnă să cobori cu toţi muşchii, şi endorfine cât încape... naşpa, iar o să citească cine nu trebuie....

după, ajung iar pe şosea. ceva mai multe maşini, dar full de bikeri de şosea. tipi ce trag într-o zi ture de 150 de mile. sigur, cu biţele lor de cinci kile e acceptabil. nu mai pridideşti să te saluţi, reciproc, deh, suntem aceeaşi tagmă deşi CB-ul meu este un XC, oarecum atipic pentru şosele netede. trec pe lângă o păşune şi, defect profesional, mă holbăţesc după nişte ciuperci. hopaaa, parasoli! trei, mari, laţi şi proaspeţi. aşa că, ajus acasă, mai trag o “natură moartă” irlandeză pentru prieteni Kunolici şi Tibi

despre diaree, oarecum

nu ştiaţi că şi diareea poate face obiectul unei reclame? sigur, fantezia firmelor de publicitate nu mai are limite. nu ştiu cât de cufuriţi sunt britanicii, cert este că medicamentul imodium este la mare trecere. reclama este oarecum suprarealistă, începe cu o imagine stilizată din interiorul unei femei (da, femei!) care seamănă cu un soi de fanfară ce a luat-o razna. apoi, femeia-fanfară ia pe cale bucală o pastilă de imodium şi, brusc, debandada muzicală se transformă într-un vals de adormit intestinele....

brusc, am făcut legătura inevitabilă cu diareea verbală a politicienilor români. le-ar trebui zlinic nişte supozitoare de imodium cât dovleacul pentru a o stăpâni cât de cât.

Coffee time...

O altă mare problemă cu care se confruntă un străin ajuns aici este ...cafeaua. Aici, (şi) cafeaua de tip "american" a câştigat bătălia. La micul dejun ţi se aduce automat acel gen de lichid lung, negru şi fierbinte, lipsit de orice fel de aromă, plin de cofeină. Coffee. Shit! La început, la hotel am cerut la bar, pentru că aveau espresor, firesc, un espresso. Foarte probabil eram primul din istoria hotelului care solicita acest lucru. Barmanul, vădit încurcat, m-a întrebat dacă nu cumva doresc totuşi cafea la filtru. Eu, nu şi nu, vroiam espresso. Cert, barmanul nu ştia să îl facă. Astfel că am primit o cafea, e drept mai scurtă, dar cu acelaşi gust oribil...

Chiar dacă fizionomia să presupunem, nu sugerează că ai putea fi străin, dacă soliciţi un espresso este ca şi cum ţi-ai arătat paşaportul (eşti probabil italian sau spaniol...)

Pe Canal str, colţ cu Monaghan str. dai de "Grounded". Barbanul, un tip funny, genul ce nu lispeşe de la nici un festival de genul Glasto sau T in the Park. Ok, lumea intră acolo să bage la maţ prăjituri de tot felul, ceva breakfast (se pare că e totuşi de calitate), şi desigur cafea. da, cafea din aia... Muzică mişto. Radiohead, Blur, dar şi Miles Davis sau Jethro Tull...

Am cerut şi eu espresso. OK, mi-a făcut semn să mă aşez, am primit cafeaua in cinci minute. O aromă ce m-a dat pe spate. Gustul, greu de descris, dar oricum, extraordinar. E o combinaţie a lor, din ceva cafea din Tanzania şi Bolivia. Aroma rămâne mai bine de douăj de minute în gură. Fantastic! Mi-a spus că sunt singurul client băutor de espresso şi că "ăştia de aici" nu ştiu ce înseamnă o cafea adevărată, dar ăsta nu mai e businessu lui, le oferă ce cer...

Cum s-ar spune, a trebuit să vin în Irlanda pentru a bea cel mai bun espresso.

Acum, la clinică am espresorul meu. Este un DeLonghi. Cafeaua o cumpăr desigur de la "Grounded". Mmmmmmm....

P.S. Am băut şi un "irish cofee" de la mama şi tata lui. Excepţional!

Constatare

Azi am constatat că nu am mai auzit de trei luni nici o manea, niciun futu-i strigat în gura mare pe stradă, sau mânca-mi-ai şi alte multe asemeni. Nu am mai văzut la televizor mutrele ipocrite ale politicienilor români sau ale pseudojurnaliştilor, nu am mai auzit de Dăneşan, Popa, Ferezan, Băăă, Ciucan (un soi de manele politice şi ei).

Supriză, nu-mi lipsesc deloc. Foarte probabil, nici eu, lor...

....

există în irlanda locuri în care nu plouă, aflu de la bbc forecast.
(necazul este că niciodată nu te afli în acele locuri....)

pumpsi!

weeeeep! au ieșit!

mery found a boyfriend

păi ce să spun?! internetul bată-l vina! cum mery s-a găsit în imposibilitatea fizică de a călători cu mine, ajuns aici am început să scotocesc pe web doar-doar i-oi găsi un prieten cu care măcar să corepsondeze, să schimbe impresii despre diferite trasee. greu tare nu a fost dat fiind faptul că pe-aici, băieții bine se găsesc cu duiumul, sunt bine dotați poți găsi la un preț bunicel tineri abia ieșiți pe piață, dotați cu schimbătoare de viteză de ultimă generație sram frâne hidraulice avid elixir r, foi truvativ...



uite așa am dat de see bee, un boyfriend pe două roți rtichie, cam nărăvaș e drept, dar sunt sigur că mery o să-l accepte fără probleme. Cu see bee îmi petrec zilnic 32km. Mă duce gratis până la surgery și înapoi. e drept, se cam plictisește pe o șosea care urcă până la maximum 10m. chiar m-a întrebat dacă nu cumva l-am confundat cu celălalt see bee făcut special pentru road. m-am simțit destul de jignit, noroc că mery nu a fost aici, i s-ar fi dezumflat roțile de nervi. astfel că azi, l-am scos pe amic pe off-road. adică pe o potecă ce urcă prin pădure de la 6m altitudine reală, la 220. chiar dacă a plouat puțin, see bee s-a simțit mai mult decât confortabil. la revenire, i-am dat drumul să văd ce-i pot suspensiile. pot multe, cert este că l-am lăsat să treacă de 40km/h câteva momente. excelent! foarte bine educat, nici nu simți că te dai de-a dura la vale abia atingând pământul....

deci, see bee, welcome...

bârfituri

stau cu spatele la televizor şi spăl vase. las televizorul pe ştiri nu pentru că m-ar interesa în mod deosebit noutăţile, ci pentru a mă obişnui cu slang-ul irlandei . şi aici prima pagină o ţin personaje precum taximetristul din Cumbria care în nici o oră a împuşcat cu mult succes 12 persoane nevinovate, sau proaspăt externatul din jail, Moat, a cărui mutră de killer nu ridică nici un fel de dubiu (decât acela că justiţia britanică l-a pus pe liber), şi care, gelos nevoie mare, merge direct la fosta prietenă, o târfuliţă de doi bani, o împuşcă aproape mortal, iar pe noul ei amant îl trimite cu o altă împuşcătură direct în mormânt. a doua zi trimite în spital un poliţist punând pe jar toată poliţia din Northumbria. o săptămână a fost vedeta mass-mediei, urmărit de sute de poliţişti (şi jurnalişti, of course...). într-un fericit final, aceştia (nu jurnaliştii!!) îl localizează şi îl lichidează scurt. prompt media sare călare pe fratele criminalului care declară sus şi tare că ce s-a întâmplat a fost o execuţie publică în direct (îmu sună tare cunoscut exprimarea...). o fi, nu spun nu, dar aşa au scutit bugetul şi aşa sărăcit al britaniei mari de câteva sute de mii de lire cât ar fi costat luxoasa puşcărie....

în Armagh s-a construit un parc pentru copii. un consilier local a fost descoperit de către jurnalişti că a luat câteva resturi de lemn rămase de la contruirea gardului împrejmuitor. fraierul (în opinia unor consilieri locali din sighişoara...) şi-a prezentat demisia a doua zi...

david beckham, acest mutu al angliei dezminte că ar intenţiona să devină antrenor al echipei de fotbal a angliei. în schimb, îl laudă la o conferinţă de presă pe actualul antrenor-papagal capello care se cramponează de scaun (şi de salariul gras, desigur...) ca o piţurcă. o sumedenie de paparazzi şi demoazele isterizate pândesc ieşirea mutului britanic de la conferinţa de presă...

un proiect rezidenţial pune în pericol malurile unui pârâiaş din vecinătate. toată vecinătatea iese şi protestează împotriva proiectului, inclusiv copii...

ar trebui un canal special pentru meteo având în vedere faptul că vremea se schimbă aici din cinci în cinci minute...

...

ce mâncăm azi? dar ieri?!

Orice român plecat de acasă (vorbesc serios), se confruntă cu o porblemă majoră, oriunde ar merge în vest. Mâncarea. Nu preţul ei, nooo, ci calitatea, gustul, îndeosebi vegetalele. Irlandezii nu au tradiţia mezelurilor cu toate că vestitul "irish breakfast" include obligatoriu cârnăciori. OK, aceşti cârnăciori au gustul şi aroma apei distilate. În schimb, carnea de vită este excelentă, nici nu merită să te atingi de cea de porc. La fel cea de miel, care nu are gust de căciulă de cioban. Cât despre unt, nici nu are rost să discut. Untul la pachet, sărat, este folosit la gătit. O jumătate de kilogram costă ceva mai mult de 1£... La cutie, unt de masă, deloc mai scump, dar absolut delicios...

Sainsbury, Tesco, Asda, Iceland, Dunnes, doar câteva nume de supermarketuri. Unele mai de calitate, altele, hmmm. Ce le aseamănă este faptul că peste 80% (atât am apreciat eu) din produse sunt autohtone (sau din "republică")!!! Da, UK îşi promovează produsele susţinându-şi astfel proprii fermieri!! Asta mă duce cu gândul la România unde supermarketurile sunt invadate de produse de calitate discutabilă, în timp ce agricultura se duce la vale (în timp ce produsele din Turcia le înlocuiesc cu vrednicie pe ale noastre).

Alaltăieri am mâncat primele tomate acceptabile. Erau din...Polonia. Cele din Olanda sau crescute în sere din UK sau Irlanda poţi să le uiţi... Tot aici sunt trei magazine ploneze unde găseşti cârnaţi adevăraţi, murături adevărate, ciolan afumat şi alte asemeni.

Am descoperit însă brânzeturile autohtone. Sigur, nu au varietatea celor franţuzeşti sau italiene, dar cedarul vintage Coleraine este absolut excepţional şi aduce binişor cu parmezanul. Iar Blue Stilton este delicios şi rivalizează fără probleme cu orice alte brânzeturi "albastre"...

Am rămas neplăcut suprins cât de puţină lume preferă peştele sau produsele de mare, având în vedere faptul că discutăm despre o insulă!! Am constatat asta privind coşurile înţesate de la cozi. Somonul proaspăt să lăfăie pe paturi de gheaţă, la fel codul, păstrăvul de mare sau calcanul. Sau, dacă vrei, homari, creveţi, scoici. Preţurile lor nu sunt foarte ieftine, dar sunt accesibile pentru oricine...

Coşurile despre care vorbeam sunt pline de pungi cu cipsuri, kakacola şi alte asemenea porcării. Sigur, este mai simplu să cumperi tot felul de mâncăruri gata preparate, frumos ambalate în cutii şi să le bagi la microunde să umfli maţul (vorba lui Kunolici), decât să răsfoieşti cărţile de bucate ale lui Jamie Oliver şi să treci la cratiţă. Comoditatea, iată marea victorie a societăţii de consum. Am realizat după câteva săptămâni că cele două coşuri de gunoi ale mele (cel albastru pentru reciclabile, cel negru pentru gunoi menajer) sunt de fiecare dată aproape goale, în timp ce ale vecinilor sunt înţesate cu tot felul de cutii, pungi şi ambalaje de mâncare. Eu am ales să îmi gătesc singur, şi, cum în USA nu am băut nici măcar o gură de kakacola, n-o s-o fac nici aici atâta timp cât sucurile de fructe (nu din concentrate!!) sau fructele sunt atât de accesibile. Sunt sigur că nu o să intru niciodată la KFC, McDonalds sau alte instituţii de acest gen care te transformă într-un coş de gunoi ambulant...

această viaţă sportivă

Voit am luat acest titlu al remarcabilului film al lui Lindsay Anderson. Fotbalul mondial este pe sfârşite, aici nu prea am ce comenta pentru că l-am urmărit cu detaşare, dar mi-a fost dat să remarc o incredibilă asemănare între fotbaliştii şi fanii englezi şi cei români. Fotbaliştii englezi (cel mai bine plătiţi din lume!!), o adunătură de vedete pentru care prezenţa în naţionala propriei ţări aduce cu un furuncul sâcâitor localizat la noada curului. Fanii, de aceeaşi joasă calitate, majoritatea din clasa de jos, exaltaţi până la extrem şi subiectivi până peste poate. O astfel de naţională nu putea să aibă decât un antrenor fanfaron oploşit din însorita Italie... Şi un eşec pe măsură.

Spre deosebire de "vedetele" din lumea "fotblatului" românesc, cei din Anglia nu fac obiectul emisiunilor sportive de la BBC, ITV sau RTE. Nici ei, nici fiţele lor, nici nevestele gloabe, nici amantele pestilenţiale. De această faună se ocupă doar ziarele şi revistele de scandal (şi aici sunt destule şi se vând ca pâinea caldă, pentru că nu, subcultura este mană cerească pentru consumism). Aici, la emisiunile sportive ai de a face cu atleţi, tenismeni, jucători de cricket, golf, biciclişti. ITV4 transmite Turul Franţei pe care îl comentează (ce onoare!!), Chris Broadmann... O plăcere!!!

Cine nu a văzut "This Sporting Life" al lui Anderson a pierdut mult. Eu l-am văzut la vremea lui, apoi revăzut la vremea mea, când l-am înţeles mai bine...

Aici sportul este în general perceput total diferit. Ocupă şi un al loc în viaţa socială a britanicilor. Dar nu se exagerează! Pentru că, în general, aici viaţa socială este oarecum sportivă chiar şi atunci când, în week-end, se aruncă zeci de mii (sau sute de mii?!) de halbe de bere pe gât. Un (altfel de...) sport care a devenit o problemă naţională şi despre care se discută deschis (prea târziu?!). Dar despre asta, altădată...

nádúr na hÉireann (natura Irlandei)

Am zăbovit (a fost eminamente necesar să o fac) o bună bucată de timp pentru a scrie măcar tangenţial despre acest subiect. Asta pentru că, prima impresie pentru mine a fost contradictorie. Contradictorie este şi impresia mea de acum. Există aici un farmec aparte dezvăluit de un "nuştiuce". Pentru că, în fapt, nu se poate vorbi despre natura de aici în sensul în care vorbesc despre Natura de acasă. Pentru că, pentru mine, a fost, este şi va fi mereu un subiect sensibil pe care, recunosc, îl tratez cel mai adesea total subiectiv...

Mi-am ales, nu ştiu de ce, să fiu acompaniat acum de stranietatea celor de la Cocteau Twins. Poate pentru că Elisabeth Fraser este la fel de contradictorie prin limbajul propus...

Paradoxal, îmi este dat acum să prind cea mai secetoasă perioadă de la 1928 încoace. Asta după ce, urmărisem luni de zile AccuWeather-ul irlandez. Ploi, urmate de alte ploi, în pauze, ploi. De când am poposit pe pământul (roca?) Irlandei, am prins două ploi serioase. Prima, chiar când am ajuns la Dublin şi care m-a murat. A doua, alaltăieri. Acum, se anunţă ceva ploi dinspre Atlantic.

Peisajul Irlandei este, cred, în proporţie de 90%, total antropizat. Am făcut o sumară socoteală şi a reieşit că suprafaţa împădurită a întregii insule echivealează cu aceea din zona Sighişoarei, mai precis cea cuprinsă între Rupea şi Mediaş. Este incredibil când, în secolul XVI, 70% din insulă era acoperită cu păduri bătrâne de foioase, în special stejar. Urmele mai persistă pe ici pe colo. Iată
un exemplar demn de Breite...















Unde au dispărut vestitele păduri?! Simplu. Contextul politic de atunci a impus această conduită funestă. Astfel, în două sute de ani, suprafaţa împădurită s-a redus drastic fiind înlocuită cu păşunile tipice de acum, şi câmpiile cultivate din centrul insulei.















Pe ici pe colo, în anumite zone, s-au făcut împăduriri, cel mai clar exemplu este chiar pădurea Rostrevor pe care o zăresc zilnic de acasă. Prima plimbare a generat un şoc total. Nu recunoşteam coniferele, mai simplu a fost la foioase (fag, stejar, paltin, alun, soc). Pădurea de conifere aduce mai mult cu una de pe coasta vestică sau estică a Americii.
















Tuia occidentală înaltă ca molizii de la noi, duglaşi imenşi, chiparoşi. Toţi o duc de minune. De fapt, oriunde întorci privirea, prin curţile oamenilor (dar şi în flora spontană!) îţi este dat să zăreşti tot felul de rodhodendroni, fuchsii sudamericane, glicine imense. Cam astea am reuşit să le recunosc, e clar, se impune un deteminator nou.
















Tot lângă mine, Kilbroney Parc. Cedri imenşi, araucaria (da!) şi desigur câţiva stejari , paltini şi fagi. În rest, tot felul de conifere necunoscute (sau vag recunoscute...)












































Irlandezii sunt mari iubitori de natură. Pe asta amărâtă pe care o au, o respectă şi ies de câte ori au ocazia în sânul ei. Dacă este să vorbesc despre biodiversitate, un biolog român aici ar face depresie. Nu tu broaşte sau şerpi (da Tibi!!), câteva specii de fluturi (da Kuno!!). Nu ştiu, am senzaţia că trebuie să pierzi tot ce ai avut, ce a fost să rămână îngropat nostalgic în memoria colectivă, pentru a putea aprecia la adevărata valoare ce nu mai ai. Nu pot să nu fac comparaţie cu dispreţul şi indiferenţa pe care le manifestă românii faţă de Natura pe care o au! Poate că am merita şi noi să trăim câteva sute de ani într-o sahară, pentru a putea preţui la adevărata valoare darul pe care l-am primit de la Natură. Dar nu o facem, nu avem capacitatea genetică probabil de a preţui ceea ce încă este preaplin. Pădurile însă se duc încet dar sigur, gunoaiele sufocă fiecare colţ de Natură, o batjocură care nu va rămâne neplătită. Din păcate, plata va fi făcută de urmaşii noştri...

Am încercat să suprind totuşi câte ceva din flora spontană de aici, aşa săracă cum este...
















































da, şi afine ce au început să se coacă...
















Se discută intens despre un program naţional de reîmpădurire a Irlandei (se estimează că suprafaţa împădurită ar creşte cu aproape 20%) din fonduri europene. Ar fi vorba de cel mai gigantic proiect de acest fel din istoria modernă a Europei. Am avut ocazia să văd un documentar pe această temă. Argumente sunt suficiente. Problema este că un astfel de proiect trebuie să implice masiv populaţia întregii insule. Mare parte dintre irlandezi sunt fermieri şi privesc cu reticenţă o astfel de idee cu implicaţii nu numai sociale dar şi economice. Ideea însă prinde contur tocmai datorită faptului că ar aduce numeroase locuri de muncă pe termen lung. Sigur, este vorba de zonele montane (vorbim de munţi de 600-900 m!!), acum golaşe dar care, aşa cum sunt, fac parte din peisajul tipic al Irlandei. Acum Irlanda este total lipsită de ceea ce numim "coridor verde", coridor care, ar aduce după sine şi o dezvoltare a faunei şi florei. Va rămâne numai un proiect utopic?! Nu ştiu.

Eu am certitudinea că am lăsat în urmă o Natură în suferinţă. Veştile disparate care îmi parvin (de când am ajuns nu am citit niciun rând din ceea ce înseamnă presă românească, dar nici nu duc deloc dorul ei....) par să îmi întărească certitudinea. Se pare că România a ajuns la starea de "normalitate" după douzeci de ani de zvârcoliri inutile şi energii aruncate pe geam. Iar acum a sosit nota de plată. Cu vârf şi îndesat.