până a ajunge aici, auzeam una și bună, dablin, dablin. când, este toată ziua (ploioasă ca a irlandezului), dublin. că e din cork, armagh, donegal sau down, tot dublin îi spune. exact așa cum îl citeam eu înainte și îl pronunțam dablin.
m-am dus l-a dublin nu pentru a călca pe urmele lui leopold bloom ci pentru că, colegii mei de pub de aici mi-au spus că cel mai bun ghinis tot la dublin se bea. neaparat într-o zi ploioasă. cum, cel mai greu de găsit în irlanda este berea ghinis și zilele ploioase, am încercat dublinul ... cu talpa piciorului. n-a fost un șoc cultural. știam că este extrem de cosmopolit, că lumea este foarte veselă (da, puburile sunt full eye sâmbăta), și multe alte asemeni...
știam de exemplu că joyce are statuie la dublin. cu toate că, s-a rupt de catolicism (horribile dictu mai ales într-o irlandă profund catolică la acea vreme) încă de la la vârsta de 15 ani (o fi avut și el probleme care acum scutură biserica catolică din temelii?!), și, practic s-a autoexilat detestându-și (oare?!) țara natală. citind portretul artistului la tinerețe, găsești multe explicații, și deloc mărunte.
mie mi-a plăcut “ulysse”. nu știu de ce! îl începusem de vreo douăj de ori și l-am tot lăsat după câteva pagini, cam la fel ca și cu proust. probabil nu eram destul de copt... apoi, ca și pe proust, l-am savurat ca pe-o madeleină...
desigur, la dublin a plouat de vreo cinșpe ori, dar am și apucat să bag un ghinis de la mama și tata lui, alături de o plăcinta ciobanului care putea să lipsească liniștit din decorul mesei. mâncarea tradițională (dacă nu e cumva pește) nu este punctul forte pe insulele astea. probabil de-aia au inventat vischiul și ghinisul. un banc auzit în chicago te întreba de ce dumnezeu a inventat dumnezeu ghinisul. și tot bancul răspundea, ca nu cumva să cucerească irlandezii toată lumea...
la muzeul național mi-am umplut privirea de aur. torques imense (cum naiba puteau purta celții asemenea greutăți de aur la gât?!), arme, vase de cult, eteceuri... oricum, istorie cât încape. artefacte absolut minunate, de o finețe incredibilă. și asta îmi audce aminte de clișeul nostru cu dacii care erau cei mai și cei mai... pe naiba! de la daci nu a rămas nici măcar scrisul, probabil erau prea ocupați cu vinul (deși nici keltoii nu duceau ulcioarele la ureche...). cel mai mult m-au dat pe spate armele. fin construite, atât cele de bronz, cât și cele de fier...
pe străzi, buskeri de toate muzicile (și nu numai muzici), trupa asta chiar era mișto, păcat că nu i-a prea lăsat ploaia să se desfășoare....
am remarcat cât de puțin constipată e lumea asta (plină și ea de tot felul de bube), știu să se bucure de fiecare clipă, și o fac lipsiți de complexe sau ifose. și am mai remarcat la teveul oficial din sud o trupă bestială (un fel de divertis din zilele lor bune, dacă or fi avut de-alea). se numește “the savage eye” (dați și voi un serci pe iutub). e drept că trebuie să te obișnuiești cu dialectul. concluzia mi-a spus-o vecina (poloneză, cu boifrend irlandez). numai popoarele puternice au atâta capacitate de a se autorioniza...
corect!
m-am dus l-a dublin nu pentru a călca pe urmele lui leopold bloom ci pentru că, colegii mei de pub de aici mi-au spus că cel mai bun ghinis tot la dublin se bea. neaparat într-o zi ploioasă. cum, cel mai greu de găsit în irlanda este berea ghinis și zilele ploioase, am încercat dublinul ... cu talpa piciorului. n-a fost un șoc cultural. știam că este extrem de cosmopolit, că lumea este foarte veselă (da, puburile sunt full eye sâmbăta), și multe alte asemeni...
știam de exemplu că joyce are statuie la dublin. cu toate că, s-a rupt de catolicism (horribile dictu mai ales într-o irlandă profund catolică la acea vreme) încă de la la vârsta de 15 ani (o fi avut și el probleme care acum scutură biserica catolică din temelii?!), și, practic s-a autoexilat detestându-și (oare?!) țara natală. citind portretul artistului la tinerețe, găsești multe explicații, și deloc mărunte.
mie mi-a plăcut “ulysse”. nu știu de ce! îl începusem de vreo douăj de ori și l-am tot lăsat după câteva pagini, cam la fel ca și cu proust. probabil nu eram destul de copt... apoi, ca și pe proust, l-am savurat ca pe-o madeleină...
desigur, la dublin a plouat de vreo cinșpe ori, dar am și apucat să bag un ghinis de la mama și tata lui, alături de o plăcinta ciobanului care putea să lipsească liniștit din decorul mesei. mâncarea tradițională (dacă nu e cumva pește) nu este punctul forte pe insulele astea. probabil de-aia au inventat vischiul și ghinisul. un banc auzit în chicago te întreba de ce dumnezeu a inventat dumnezeu ghinisul. și tot bancul răspundea, ca nu cumva să cucerească irlandezii toată lumea...
la muzeul național mi-am umplut privirea de aur. torques imense (cum naiba puteau purta celții asemenea greutăți de aur la gât?!), arme, vase de cult, eteceuri... oricum, istorie cât încape. artefacte absolut minunate, de o finețe incredibilă. și asta îmi audce aminte de clișeul nostru cu dacii care erau cei mai și cei mai... pe naiba! de la daci nu a rămas nici măcar scrisul, probabil erau prea ocupați cu vinul (deși nici keltoii nu duceau ulcioarele la ureche...). cel mai mult m-au dat pe spate armele. fin construite, atât cele de bronz, cât și cele de fier...
pe străzi, buskeri de toate muzicile (și nu numai muzici), trupa asta chiar era mișto, păcat că nu i-a prea lăsat ploaia să se desfășoare....
am remarcat cât de puțin constipată e lumea asta (plină și ea de tot felul de bube), știu să se bucure de fiecare clipă, și o fac lipsiți de complexe sau ifose. și am mai remarcat la teveul oficial din sud o trupă bestială (un fel de divertis din zilele lor bune, dacă or fi avut de-alea). se numește “the savage eye” (dați și voi un serci pe iutub). e drept că trebuie să te obișnuiești cu dialectul. concluzia mi-a spus-o vecina (poloneză, cu boifrend irlandez). numai popoarele puternice au atâta capacitate de a se autorioniza...
corect!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu