afirmă la despărțire karen. genial!
este greu de îngurgitat "idioterne" al lui lars von trier. cam toate filmele lui (ca de altfel toată cinematografia scandinavă), își trag esența din cinematografia lui ingmar bergmann. este foarte greu să privești acest film până la capăt, tot așa cum, odată început a fi privit, este foarte greu să te oprești. fericiți cei săraci cu duhul, pare a spune, dar doar în aparență, acest film. pentru că, dacă nimeni nu știe cât de fericiți sunt cei săraci cu duhul, tot așa, nimeni nu știe ce dramă te poate determina să simulezi idioțenia până la dependență...
filmul nu poate fi povestit ci doar eventual vomitat în public ca pe-o mâncare grea. într-un restaurant select sau după ceafa unei cucoane sclifosite, în direct la televiziune sau la o reuniune de familie sau de partide.
joaca de-a nebunia într-o lume în care normalitatea a devenit hiper-relativă (și oricum discutabilă), poate fi una dintre soluții pentru a evita nebunia pură și simplă. când ai ajuns să fii sătul de atâtea reguli, poți alege jocul. asta cu condiția să știi cu adevărat să te joci! să nu fi uitat între timpuri, să te joci. poate că e bine că filmul nu este foarte îndrăgit. adică ce spun, este normal ca un astfel de film să nu fie nici îndrăgit, nici vizionat în exces, atâta timp cât pot fi găsite soluții mult mai eficace de spălat creierul: avatar, harry potter, lorzii inelelor, etc. surogatul de fericire nu merge decât fumând țigări de plastic și vizionând povești adormitoare. lumea a luat-o binișor razna, ne ducem tot mai repede la vale dar musai să o facem cât mai happy cu putință...
am fost un idiot! vă aduceți aminte de ipochimenul ce afirma ipocrit asta acu vreo douăzeci de ani?! numai că, de la a fi idiot până la a te putea îmbarca conștient în corabia nebunilor, este cale lungă...
fericiți deci, cei ce se pot juca de-a nebunia până la capăt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu