The East nu este un film prost. Ba dimpotrivă, din punct de vedere cinematografic este chiar foarte bun. Astfel de filme sunt sarea și piperul festivalului Sundance. Ambiguitatea filmului pleacă tocmai din necesitatea, adeseori prea vădită, a păstrării echilibrului. Numai că tema propusă este amarnic de dezechilibrată. Pe scurt, o agentă a unei mari companii de siguranță care oferă sericii de informații și contrainformații despre posibil anarho-teroriști (sau teroranarhiști) coroprațiilor de tot felul, este infiltrată într-un grup eco-anarhist intitulat "the East". Ok, se lasă cu iubiri, pupături, eco-anarhiștilor li se creionează deja consacrata imagine de hipioți nespălați, refuzați de către societate, ultra-deștepți și desigur total săriți de pe fix. Și total lipsiți de scrupule. Apelează la metode total ne-ortodoxe (crimă, intoxicări, răpiri) chiar dacă este vorba de membri ai familiilor (scena în care fata ecoanarhistă își întâlnește tatăl superbogat, șeful unei supertoxice companii miniere este de toată jena).
Ei bine, filmul se vrea să fie cam de toate dar nu reușește decât să adâncească confuzia în pulime. Este morală o luptă bazată pe principiul dinte pentru dinte?! Cât de etic este să otrăvești cu propriile medicamente întreg staff-ul unei companii care vinde aceleași medicamente otrăvite în toate colțurile lumii făcând profituri uriașe?! Filmul încearcă să o scalde puțin. Adică, încearcă să spele imoralitatea corporațiilor prin excesiv de creionatul extremism al unei mâni de tineri care ne place sau nu, urăsc corporațiile care defrișează sute de mii de hectare de păduri, care otrăvesc populațiile prin dejecțiile miniere, sau produc medicamente cu efecte secundare monstruoase pentru un singur scop. Banul. Ar fi fost bine ca filmul să fi fost făcut ca un soi de mockumentary. Ar fi fost mai bine ca filmul să fi lăsat orice filozofie la o parte și să pună de un thriller cinstit. Sau de un love story bio. Instead, a ieșit o struțo-cămilă din care nu se poate trage în final decât o concluzie trasă de păr. Eco-anarhiștii ajung într-un final să inflitreze chiar și cele mai bine păzite companii de securitate (sigur, filmul s-a inspirat destul de mult și din cazul WikiLeaks și mai proaspătul caz Snowden). În era supernetului și a micro stick-urilor, orice poate fi furat și dat publicității. O fi bine?!
Desigur, primul meu gând absolut personal s-a dus la cazul de sub nasul nostru. Roșia Montană. Sau altul, Chevron. Filmul poate fi o ipoteză. El se dorește o pură ficțiune, dar, după cum am descoperit recent, viața bate filmul. Și, pentru corporațiile care se ocupă cu lucruri murdare se vor găsi mereu companii plătite gras care să le "albească" prin presă, să facă lobby, și, mai ales, să se ocupe de cei care fluieră-n amvon. Să-i ia la ochi, să-i pună sub urmărire și, de ce nu, să colaboreze fructuos și cu serviciile secrete. Nu e de mirare că eco-anarhismul a răsărit pe buzele pupătorilor de cururi transnaționale gen Ponta, Șova, Barbu și alții. Nu e de mirare că presa preacurvistică folosește aceleași tipare, aceleași terminologii demonizând grupuri care pur și simplu nu au chef să fie părtașe la sinuciderea tot mai accelerată a umanității. În final, concluzia este că asistăm la o luptă între un Goliat insane și un David tot mai proscris. Lumea, sucks. Este mult prea confortabilă în abulia ei spălată pe creier pentru a-și bate capul cu un viitor tot mai incert.
Una peste alta, este un film care merită văzut. Sigur, este departe de a se ridica la nivelul lui "Erin Brockovich", un fil pe aceeași temă, dar cinstit, direct, fără foarte multă filozofie chiar dacă nu poate fi considerat unul militant.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu