Mă pasionează fizica cuantică, problemele legate de astrofizică și alte tâmpenii la modă. Nu am fost (chiar) bâtă la fizică, nici la matematică, doar am avut niște profesori cretini. Suficient de cretini ca să mă arunce afară din domeniu... Și chiar că-mi pare rău, aș fi vrut să halesc fizică pe pâine...
De când cu internetu, iutub și feisbuc, mai aflu una alta. Cu bosonu Higgs am câștigat un pariu cu mine însumi. Așa, intuitiv, am pariat pe posibilitatea musai (sic!) ca Modelu ăsta Standard să funcționeze, măcar pentru orgoliul nostru. Pentru că, dincolo de bosonul Higgs și de marginea universului și de singularitate (așa s-o fi traducând?!), toate ambițiile noastre de a atotcuprinde neștiutul, se năruiesc. Și pentru că și năruirea asta trebuie să aibă un sens, tot fizicienii deștepți nevoie mare acceptă că acolo, legile fizicii, astea cu care se joacă toată ziua împuineu-ne capul, nu mai sunt valabile. WTF?! Păi ce mai este valabil acolo atunci?!
Hai să o spunem pe ai dreaptă! Suntem deștepți, unii dintre noi chiar genii, dar când ajungem să ne jucăm cu infinitul, o luăm pe arătură. Ne comportăm ca niște gentelmeni plini de etichete care ajung să participe la un bal mascat cu swingeri. Uităm de orice etichetă și ne dăm frâu liber...
Păi cum puii mei poate fi o singularitate infinită?! Hai, că la univers mai acceptăm, acolo lucrăm cu mai multe date, universul este ca o zacuscă, plin de tot felul de ingrediente, da singularitatea e doar un nimic (nici măcar unic după cum se pare...). Un nimic care există. Ba mai mult, are o gravitație de te ia cu amețeală numai gândindu-te. Da de unde naiba, dacă singularitatea asta (ce fain nume i-au găsit!), nu are dimensiuni?! Noroc cu bosonu lu Higgs care o și luat premiu Nobel...
Citind aricolul ăsta de aici, ba mai și ascultând-ul pe grăjdarul ăla din filmuleț (care explică chestii muult mai mișto decât toți fizicienii de prin documentare) ești pus în fața faptului (era să zic infinit), împlinit. Acceptă infinitu mă-sii sau dacă nu trage-ți un glonte în cap (ar duce spre același lucru practic). Că universul ăsta o fi infinit, este ca și cum... Nope! Nu am cum găsi comparația necesară. Trăim într-o realitate dramatic de constrângătoare!
Hai să vedem. Infinit da?! Deci, nu are nicio limită, nici măcar una care să ne ia greața?! Clar, o poți lua razna, dar hai, insistă! Infinit înseamnă nelimitat. Ar echivala cu orice este posibil.... Ba mai mult, orice este obligatoriu posibil... Uite, ca să revin cu ceva și mai clar. Orice îți trece prin cap (sau nu..), chiar și cel mai inimaginabil fenomen, musai există!! Adicăă, orice vă trece prin cap în acest moment, există, este musai să existe. dacă nu acceptăm asta, atunci am oprit infinitul, i-am dat reject! V-ați prins?! Termenii cu care ne jucăm noi acum sunt mizilic față de ceea ce există defapt! Nagarjuna știa el ce știa când afirma că nu există, nu poate fi trasată o linie de demarcație precisă, nicăieri (între lumină și întuneric de exemplu). Doctrina celor două adevăruri care bântuie (glumesc desigur) grațios budismul, are ceva adevăruri în background.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu